[Mosh-Neagu]

Teoria ca teoria, dar practica...
Parerea mea este ca cel care injura este un om lipsit de maturitate si de intelepciune.
Daca as spune ca niciodata nu injur de lucruri sfinte, ati crede ca sunt un virtuos... Din pacate va inselati. Poate tine de rabdare, de personalitate, de starea in care te afli in acel moment, sau chiar de o indigestie rebela... Simti in acel moment nevoia sa te eliberezi intr-un fel. Psihologii spun ca e sanatos sa te manifesti astfel, iar batranii au o vorba: "Daca taci, buba faci!" Dar Dumnezeu nu are nici o vina, iar ca sa ne "razboim" cu El, este cel mai neinspirat lucru.
Vad in urma pe cineva care sugereaza sa atragem atentia celor care injura, ca pacatuiesc. Eu zic sa nu indrazniti, fiindca cel cu pricina va face apel la mult mai multi sfinti fata de cat ar fi facut fara interventia noastra... binefacatoare. E verificat si de mine, dar atentionat si de sfintii parinti, dintre care si de Parintele Arsenie Boca. Cel mai indicat in astfel de momente, o scurta rugaciune in gand, pentru cel inselat.
Intr-un timp ajunsesem motiv de amuzament pentru unii, fiindca ma manifestam foarte ciudat cand ma enervam, repetand de mai multe ori "mama ma-sii, mama ma-sii, mama ma-sii!" Alteori mai scot si cate o "perla", surprinzandu-i pe unii care nu-s prea obisnuiti sa ma auda vorbind astfel. La randul meu, pe mine ma amuza sotia atunci cand se enerveaza si nu-i iese ceva cum ar vrea, o aud spunand: "Rahat! Rahat! Rahat!" Deci nu putem spune ca nu injuram. Cred ca acest mod de a ne manifesta, desi pare a fi ca o eliberare fireasca, de fapt este o lipsa de incredere in Dumnezeu sau chiar o amnezie temporara pentru ceea ce suntem si ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Atat timp cat El ingaduie, oare noi de ce ne razvratim?