[guardian knight]

Cand am venit de la izolarea din februarie, doua zile am stat la camera 49 din zarca cu Papacioc Anghel. Era afectat de frig si de foame. Sufla in pumni si se plimba prin camera, incercand sa se incalzeasca.

„Fratele meu, iata cum poate omul sa-si sfarseasca zilele. Cu astia nu e de gluma. N-au nici un pic de mila si intelegere. Suflete de piatra”.



Apoi continuand:




“Dumnezeu ne-a pus la grea incercare, fie numele Lui binecuvantat. Iata deci, fratele meu, trebuie sa fim intotdeauna gata, cu sufletul pregatit si curat pentru a primi Sfanta Jertfa pe care Domnul ne-o intinde. Un sfant parinte spunea «Nu stii cand zilele tale se termina. Fii gata mereu».”



Si Sfintia sa continua cu energie, starnita de frigul care si aici in camera era destul de mare.



„Dupa ce m-au bagat in celula mea de izolare, am binecuvantat-o, apoi am cazut in genunchi si m-am rugat si tot timpul dupa aceea am spus psalmi. M-am rugat pentru voi. M-am gandit la tine mult, frate, pentru ca te stiu slab si bolnav”.



Eu i-am povestit dupa aceea cum am cazut de oboseala. Militianul m-a vazut si mai tarziu m-a dus la doctor. Acesta a intervenit si noaptea eram dus in zarca, chiar aici, in aceasta camera. Ziua – din nou la arest. Am aratat apoi parintelui Ar*senie ca ma gasesc la capatul puterilor, inima ma paraseste si ca traiesc cu o stare sufleteasca confuza, de prabusire, in care sperantele au inceput sa ma lase. Parintele m-a prins in brate si ma asalta cu tot felul de indemnuri pentru mantuire.

„Frate, nu-ti pierde nadejdea in Dumnezeu. E pacat de moarte. Trezeste-te in ceasul al doisprezecelea si pune-ti nadejdea in Cel de Sus. Gandeste-te si te infioara la ce te-asteapta dincolo. Daca aici nu incerci sa te mantui… Pentru ca, sa stii ca nici pe departe chinurile din iad nu se asemuiesc cu chinurile pe care le traim aici. Acolo e mult mai ingrozitor”.

Si parintele, cu o imaginatie vie si plastica, a inceput sa-mi prezinte imaginile unui infern care depaseau cu mult inchipuirile lui Dante.

„Parinte - i-am spus – m-am gandit acolo in clipele acelea lungi, de chin, la faptele mele de pana acum si m-am ingrozit pentru ca in fata lui Dumnezeu sunt vinovat. Nu stiu daca se mai poate ceva. Daca mai pot avea o speranta cat de mica. Am trecut in puscarie prin incercari grele. Poate ai auzit si matale de Pitesti. Acolo Dumnezeu era hulit si batjocorit cu o furie mare, poate nu o poti intelege. Stii ce s-a intamplat acolo, nu?“.

Parintele asculta cu pupilele dilatate si cu un suras satisfacut pe buze. Satisfacut pen*tru ca in fata lui se infatisa o ocazie rara, un om descompus sufleteste, care se simte vinovat in fata lui Dumnezeu si care asteapta de undeva ajutor si dragoste crestina. Si nu este alta bucurie mai mare pentru parintele Arsenie decat o astfel de situatie, in care cu harul daruit lui sa poata interveni pentru a castiga un suflet pierdut si un prozelit pentru oastea lui. In seara aceea, sufland mereu in pumni si plimbandu-se prin camera, ne-am intretinut cu astfel de discutii din care rezulta precis ca eu sunt pe punctul de a ma lasa cu totul in bratele prea sfantului.

(Dosar 1185003, vol III, de la fila la 173 data de un informator Andreescu Teodor, s-ar putea sa fie Roman Buzoianu cu care a mai stat in celula, nota din 30 aprilie 1960