[HoratiuM]

În prealabil postat de catalin2

Usere Erethorn, ca de multe ori nu ai inteles, dar ai intrat in discutie doar pentru ca era un mic conflict si pare ca iti pace cearta. Horatiu a spus ce crede el ca sa isi confirme afirmatiile, adevarul este altul pentru ca poate nu a inteles ce e panteismul. Uite un link catolic (sa fie obiectiv) de pe site-ul catholica, in care se analizeaza influentele primite de Marx din filosofia lui Hegel: http://lumea.catholica.ro/2011/03/pi...tei-karl-marx/
Nu numai despre panteism scrie la Hegel, ci si despre monism.

Peter Kreeft ştie cam tot atâta din Hegel pe cât ştii şi tu — zero barat. Adică a citit la fel de mult din autorul german ca şi tine: nici o pagină. Iar toate cele „7 idei radicale” pe care Marx le-ar fi „moştenit” de la Hegel nu sunt decât aberaţiile din capul lui Kreeft. La fel cum pretinsa cunoaştere a dogmaticii de către d’alde tine nu e decât propria ta fantasmă. Şi la fel cum iluzia că poţi demonta un autor mare pe care nu l-ai citit dând un link către o pagină obscură a unui mai mult sau mai puţin ilustru necunoscut — care mai e şi ignorant şi debitează facil tâmpenii şi legende pseudo-hegeliene — nu e decât ceea ce şi pare de la prima privire: o stupiditate absolută.
Dar să vedem care sunt (para(n)-)tezele lui Peter Kreeft din articolul digital la care trimiţi tu (http://lumea.catholica.ro/2011/03/pi...tei-karl-marx/):

Marx a moştenit şapte idei radicale de la Hegel:

1. Monismul: ideea că totul este una şi că distincţia – de bun simţ – între materie şi spirit este iluzorie. Pentru Hegel, materia era doar o formă de spirit, iar pentru Marx, spiritul era doar o formă de materie.
2. Panteismul: noţiunea potrivit căreia distincţia dintre Creator şi creatură – idee distinctiv iudaică – este falsă. Pentru Hegel, lumea este creată ca o expresie a lui Dumnezeu (Hegel a fost un panteist); pentru Marx, Dumnezeu este redus la lume (Marx a fost un ateu).

Cum am spus mai sus, panteismul (şi, implicit, monismul) înseamnă că Principiul nu este şi subiect — adică ceva diferenţiat în el însuşi şi în unitate cu el însuşi prin diferenţiere, adică o conştiinţă —, ci este văzut doar ca substanţă.

De aici urmează dificultatea de a-l considera pe Spinoza cu adevărat panteist, de pildă, a propos de discuţia de mai anţărţ, pentru că la el diferenţa ontologică este prezentă în trecerea de la Substanţă la mod şi, apoi, la atribute (deci, diferenţă şi multiplu).

Cu atât mai mult urmează inepţia imbecilă de a-l considera pe Hegel ca panteist sau monist de vreme ce la el Fenomenologia Spiritului începe, încă din „Prefaţă”, cu afirmaţia:

În concepţia mea, care se va justifica numai prin expunerea sistemului însuşi, totul revine la a înţelege şi a exprima adevărul nu ca substanţă, dar tot atât ca subiect.

[G.W.F. Hegel, Fenomenologia Spiritului, trad. V. Bogdan, ed. Iri, Bucureşti, 2000, p. 17]

Şi încă:

Substanţa vie este mai departe fiinţa care este într-adevăr subiect sau, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, care este în adevăr reală numai întrucât ea este mişcarea punerii de sine, adică este nemijlocirea devenirii-ei-ca-altul cu ea însăşi. Ea este, ca subiect, negativitatea simplă, pură; tocmai prin aceasta este scindarea a ce e simplu, adică dedublarea ce pune în opoziţie, care este iarăşi negaţia acestei diversităţi indiferente şi a opoziţiei ei; numai această identitate ce se restabileşte, adică reflexia-în-sine-însăşi în alteritate — nu o unitate originară ca atare, adică nemijlocită ca atare — este adevărul.

[Idem, p. 18]

Cu alte cuvinte, ceea ce ne spune Hegel este că Principiul este unitatea absolută a identităţii cu diferenţa: o afirmaţie care nu înseamnă, la rigoare, altceva decât exact Sf. Treime. Cine parcurge Fenomenologia Spiritului va vedea uşor că peste tot Hegel demonstrează existenţa diferenţei şi, simultan, a unităţii antinomice date tocmai prin diferenţă. La fel şi în Ştiinţa Logicii care începe tocmai cu unitatea absolută a Fiinţei şi Neantului, deci a identităţii cu diferenţa. Iar el nu face decât să urmărească peste tot în fiinţa determinată unitatea antinomică a identităţii cu diferenţa, începând cu lucrul empiric, continuând cu percepţia, cu intelectul, cu conştiinţa de sine, raporturile conştiinţelor de sine, cultura, filosofia, religia, cunoaşterea, natura, familia, societatea, istoria sau dreptul.

De altfel, Hegel are şi consideraţii clare, explicite în „Prefaţă” unde se pronunţă răspicat împotriva ideii că „totul e una”:

Acest formalism afirmă însă că această monotonie şi această universalitate abstractă constituie Absolutul; el asigură că a nu fi satisfăcut în acestea ar fi neputinţa de a stăpâni punctul de vedere absolut şi de a te menţine ferm în el. Dacă, de altfel, simpla posibilitate de a-ţi reprezenta ceva şi în alt fel era suficientă spre a infirma o reprezentare, şi această posibilitate, gândul universal, avea şi întreaga valoare pozitivă a cunoaşterii reale, vedem şi aici deopotrivă atribuindu-se orice valoare ideii universale în această formă a irealităţii şi că dizolvarea a ce este diferenţiat şi determinat, sau mai degrabă aruncarea nedezvoltată mai departe a acestuia, nici justificându-se prin ea însăşi, în prăpastia golului, este considerată drept cunoaştere speculativă. A considera o existenţă oarecare aşa cum ea este în Absolut nu constă aici în nimic altceva decât în a spune că acum s-a vorbit despre ea ca despre ceva, că în Absolut însă, în A=A, nu se găsesc totuşi asemenea lucruri, dacă acolo totul ar fi una. A opune cunoaşterii care distinge şi este împlinită sau care caută şi cere împlinirea, această unică ştiinţă că în Absolut totul este acelaşi — sau a înfăţişa absolutul ei drept noaptea în care, aşa cum se spune, toate vacile sunt negre —, aceasta este naivitatea goliciunii cunoaşterii.

[Idem, p. 17]

Nu are rost să mai dau aici citate din Hegel pentru a arăta evidenţe ştiute de orice om educat cu privire la acest mare gânditor — ar trebui să-i citez, practic, toată opera. Acestea se ştiu de oricine are sau a avut bunul simţ de a şi citi Hegel înainte de a-şi da cu părerea despre el trimiţând prosteşte către sit-uri de internet ale unor autori de mâna a doua sau a treia. Şi închipuindu-şi, apoi, că au terminat-o cu Hegel fără să fi parcurs o frază din el.

Apoi, acelaşi Peter Kreeft:

3. Istoricismul: ideea că totul se schimbă, chiar şi adevărul; că nu există nimic deasupra istoriei care să o judece şi că, prin urmare, ceea ce este adevărat într-o epocă devine fals în alta, sau vice-versa. Cu alte cuvinte, Timpul este Dumnezeu.

Curat imbecil Peter Kreeft. Hegel este unul dintre gânditorii care porneşte de la principiul identităţii şi unul dintre cei care, a propos de acest principiu şi de acest thread, susţine validitatea argumentului ontologic. (A se vedea Ştiinţa Logicii, prima secţiune din „Doctrina despre Fiinţă”.) Ceea ce spune Hegel, de fapt, şi asta peste tot în sistemul său, este că şi acolo unde avem schimbare, deci diferenţă, această schimbare sau diferenţă nu oglindeşte altceva decât unitatea absolută — de aici şi ideea că Dumnezeu se dă în timp ca unitate transcendentă a momentelor temporale. Că adevărul „se schimbă” în funcţie de determinaţiile pe care le poate lua un lucru sau altul, o situaţie sau alta (de fapt, manifestă în unitatea lui diverse determinaţii), ăsta e un truism foarte banal pe care îl găsim peste tot în istoria filosofiei. Nu a fost Hegel atât de mediocru încât să se oprească la genul ăsta de locuri comune. Hegel spune că schimbarea sau diferenţa întotdeauna nu face altceva decât să ofere locul mediu şi transcendent prin care se dă adevărul atunci când avem o multiplicitate. Deci Hegel spune că, tocmai, adevărul nu se schimbă, ci este pur şi simplu transcendent schimbărilor care pot afecta ocurenţele lui determinate — asta e una dintre ideile dezvoltate atât în „Prefaţa” Fenomenologiei Spiritului (vz. ed. Iri, Bucureşti, 2000, pp. 28-32), cât şi în „Introducerea” acestei opere (idem, pp. 52-59) unde prezintă exact problema cunoaşterii adevărate arătând că adevărul se dă dincolo de orice situaţie particulară şi, mai mult, este presupus în absolut orice act de cunoaştere, chiar şi atunci când spunem că nu există adevăr sau că nu l-am putea cunoaşte. Acelaşi lucru îl demonstrează şi în capitolul al doilea al Fenomenologiei…, „Percepţia, adică lucrul şi iluzia” (idem, pp. 71-82), unde demontează complet orice poziţie empiristă sau sceptică privitoare la presupusa incapacitate a raţiunii speculative de a cunoaşte adevărul.