[JoyDivision]

În prealabil postat de mercinbogdan

Astăzi cred că am reuşit să capăt răspuns la problema prezenţei Harului Dumnezeiesc în Biserica Ortodoxă.

Mi-am pus de multe ori întrebarea dacă senzaţia de pace sufletească, de bucurie, de împlinire a vieţii pe care o simt de cele mai multe ori când particip la Sfânta Liturghie este sau nu de la Dumnezeu. Mă gândeam că ar putea fi vorba de (auto)sugestie, sau poate de vreo manipulare, un efect de masă sau cine ştie ce influenţe psihologice ale muzicii psaltice, şi că de fapt Dumnezeu ar putea să nu existe, să fie o iluzie.

Totul a început într-o vară, prin clasa a 7-a, când o verişoară de-a mea, pe fondul necredinţei pe care o dobândisem citind manuale de materialism dialectic, m-a dus la Patriarhie, la moaştele Sf. Dimitrie Basarabov. Deşi nu mai credeam în Dumnezeu, nu m-am opus să intru şi să mă închin la moaşte, ceva din ciclul "ce poate să mi se întâmple?" Am observat ceva deosebit şi m-am mai dus o dată. Când am ieşit din biserică parcă simţeam cum cineva venise să îmi aline cu o deosebită delicateţe toate tulburările şi zbuciumul sufletului meu, lămurindu-mi întrebările pe care le aveam. Mergând apoi pe o stradă din Bucureşti, întâmplător sau nu privirile îmi cad pe un titlu de carte într-o vitrină: "Marx şi Satana" de Richard Wurmbrandt. După ceva vreme ne-am dus din nou la moaştele Sfântului Dimitrie, dar de astădată racla era acoperită pentru că era seară şi am stat lângă ea să ne rugăm. Pentru un moment am avut impresia că mă rog în faţa unei bucăţi de cârpă. Atunci am plecat de acolo foarte tulburat.

Deşi nu îi cititesc acatistul Sfântului Dimitrie, ştiu că el a fost cel care mi-a arătat pentru prima dată cu ce se mănâncă Harul lui Dumnezeu. La început nu ştiam că este vorba despre Har, am denumit ceea ce simţeam senzaţie de suflet curat şi uşor ca un fulg. Mai apoi, tot citind literatură duhovnicească şi făcând comparaţii între ceea ce scriau cărţile şi ceea ce simţeam eu când mă duceam la biserică, am ajuns la concluzia că era vorba despre Harul Sfântului Duh.

Dar eu, acum la 26 de ani, sunt un om stăpânit de patimi şi de mândrie, în care dragostea creştinească nu prea şi-a găsit sălaş, având de multe ori îndoieli cu privire la credinţă.

Simţeam nevoia unui experiment, ceva care să mă convingă fără echivoc că Dumnezeu nu este o iluzie, opiul popoarelor cum ziceau ateii, ci o Persoană care comunică cu noi oamenii prin intermediul energiilor sale necreate, aşa cum zice Sf Grigore Palama. Voiam ceva simplu care să fie la îndemâna oricui, o minune repetabilă, o coastă a Mântuitorului în care oricine caută cu sinceritate pe Dumnezeu să poată pune mâna şi să se convingă.

Minunile s-au întâmplat cu mult timp în urmă ori au în general ceva ascuns ori ceva propriu celor care le trăiesc, ceea ce le expune neîncrederii şi neacceptării. Se găsesc întotdeauna explicaţii mai mult sau mai puţin convingătoare care să le conteste.

Şi atunci m-am gândit la aghiasmă. Ea este accesibilă tuturor, oricine îşi poate procura o sticlă de aghiasmă de la biserică. Se zice că aghiasma "ţine" mai mulţi ani fără să se strice, dar acest lucru ar putea fi valabil pentru orice apă microbiologic pură şi fără resturi organice biodegradabile. Se zice că proprietăţile miraculoase s-ar datora ionilor de argint de pe Crucea cu care este sfinţită, dar concentraţia lor în apă nu cred că ar depăşi câţiva ioni la un butoi, incapabili sa omoare vreo bacterie. Se mai zice că uleiurile volatile din busuioc au proprietăţi bactericide, dar nu toate aghiasmele au miros de busuioc, mai ales dacă sunt "înmulţite" adică peste ea e adăugată apă obişnuită. Am acasă într-un borcănel nişte aghiasmă de când a venit odată preotul de Bobotează şi ne-a sfinţit casa apoi ne-a dat-o din ceaunul pe care îl avea. Întâmplător rămăsese în aghiasmă un fragment de busuioc care în timp a mucegăit şi a imprimat un gust oribil.

Dar mi-am dat seama că adevărata proprietate miraculoasă a aghiasmei nu e aceea bactericidă ci aceea sfinţitoare. Îmi doream să găsesc un mijloc prin care să detectez prezenţa Harului Dumnezeiesc sfinţitor în această apă. Şi atunci mi-am imaginat un experiment în acest sens. Mi-a luat destul timp să am curaj să îl fac, mai ales că era vorba de lucruri sfinte, dar nu mai puteam sta în îndoială. Dacă experimentul dă greş? Credinţa mea şi aşa slabă se dinamitează complet? Ieri, 14 iunie 2011, de dimineaţă, l-am făcut în sfârşit.

Am luat 10 pahare mici identice de unică folosinţă. În 9 din ele am pus acelaşi volum de apă de la robinet, iar pe fundul celui de-al 10-lea am desenat o cruciuliţă cu markerul şi am pus cam 1-2 mL de aghiasmă de la biserică de la noi din cartier, când a sfinţit-o părintele într-un butoi de plastic de Izvorul Tămăduirii anul acesta şi peste care cei ce împărţeau aghiasma au mai pus apă cu furtunul când aproape se golise butoiul, după care am completat cu încă de vreo 5 ori pe atât cu aceeaşi apă de la robinet ca şi în celelalte pahare. Paharele nu difereau astfel prin nimic în afară de faptul că cel cu aghiasmă avea cruciuliţă desenată.

M-am legat apoi la ochi cu un fular ca să nu văd pe care pahare le voi gusta, am spus rugăciunea Împărate Ceresc şi am început să schimb ordinea paharelor pe masă ca la jocul alba-neagra astfel ca sa nu mai ştiu deloc unde e aghiasma. Am început apoi să beau pe rând apa din pahare fiind mereu atent în sufletul meu care dintre ele îmi va da o stare de pace lăuntrică. Am reţinut în mâna stângă paharul care mi s-a părut că îmi dă acea senzaţie de bine sufletesc. Terminasem de băut toate paharele. Acum era momentul adevărului. Autosugestie sau har? Mi-am dat jos fularul de la ochi şi nu mică mi-a fost mirarea să văd că ţineam în mână paharul în care fusese aghiasmă. Aşadar acum ştiam că puterea sfinţitoare a Sfântului Duh este reală, tot ceea ce am simţit de-a lungul timpului în suflet nu era o halucinaţie, şi aveam la îndemână un experiment accesibil oricui care să îmi demonstreze asta. Poate ar fi interesant să mai repet experimentul.

După ce am terminat cu aghiasma, am vrut sa mă conving că nu e vorba de ghicire ci de simţire. Am luat 10 cărţi de joc din care una era joker, le-am amestecat şi le-am pus pe fotoliu şi am incercat să "simt" care e jokerul. Am luat două cărţi din ele şi nu era niciuna. Cu cărţile nu merge, nu aveau nimic spiritual în ele...

ceea ce descrii tu aici seamana foarte bine cu procedeele magice.

Dumnezeu nu se lasa ispitit ca sa intre in micul tau joc...