[ioanna]

@joyD: m-am referit la minuni adevarate, nu false.

@on topic: eu stiam ca daco-getii erau politeisti, iar Zamolxis - marele preot sau profet al "zeului celui mai adorat".


Mircea Eliade, “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, vol II.

Legenda relatată de Herodot despre Zamolxis este coerentă: grecii din Hellespont sau Herodot însuşi integraseră tot ce aflaseră despre Zalmoxis, despre doctrina şi cultul său într-un orizont spiritual de structură pitagoriciană. Or, aceasta înseamnă că cultul zeului geto-dac comporta credinţa în imortalitatea sufletului şi anumite rituri de tip iniţiatic. Dincolo de raţionalismul şi evhemerismul lui Herodot, sau a informatorilor săi, se ghiceşte caracterul misteric al cultului,într-adevăr, scrie Herodot, geţii „se cred nemuritori" (IV, 93), „căci credinţa lor este că nu mor şică cel care piere se duce la Zalmoxis" (IV, 94). Totuşi verbul thanatizein (cf. V, 4) nu înseamnă „a se crede nemuritor", ci „se face nemuritor". Această „imortalizare" se dobândeşte prinintermediul unei iniţieri, ceea ce apropie cultul instaurat de Zalmoxis de Misterele greceşti şielenistice . Nu cunoaştem ceremoniile propriu-zise, dar informaţiile transmise de Herodot indicăun scenariu mitico-ritual al „morţii" (ocultare) şi „reîntoarcerii pe pământ" (epifanie).

Istoricul grec relatează, de asemenea (IV, 94), ritualul specific legat de Zalmoxis: trimiterea la fiecare patru ani a unui sol însărcinat să-i comunice zeului „ceea ce doresc în fiecare împrejurare".Câţiva bărbaţi ţineau cu vârful în sus trei suliţe şi cel desemnat prin tragere la sorţi era aruncat înaer; căzând, el era străpuns de vârfurile celor trei suliţe. Sacrificiul făcea posibilă comunicareaunui mesaj, altfel spus reactualiza raporturile directe dintre geţi si zeul lor, aşa cum fuseseră elela început, când Zalmoxis se afla printre ei. Sacrificiul şi trimiterea mesagerului constituiau întrucâtva o repetiţie simbolică (deoarece era ritualică) a întemeierii cultului: se reactualizaepifania lui Zalmoxis la capătul celor trei ani de ocultare, cu tot ceea ce implica ea, anumeasigurarea nemuririi şi beatitudinii sufletului.

Anumiţi autori antici, precum şi mulţi savanţi moderni, 1-au pus în relaţie pe Zalmoxis, pe de o parte, cu Dionysos şi Orfeu, şi, pe de altă parte,cu personaje mitice sau puternic mitologizate, a căror trăsătură caracteristică era fie o tehnicăşamanică, fie mantica, fie coborârile în Infern, „ catabas "-ele. Dar ceea ce ne relatează Herodotnu se inserează în sistemul de mitologii, credinţe şi tehnici şamaniste sau şamanizante. Dimpotrivă, am văzut, elementele cele mai caracteristice ale cultului său (andreon şi bancheteceremoniale, ocultări în „locuinţa subpământeană" şi epifania după patru ani „imortalizarea"sufletului şi învăţătura privind existenţa beatifică în lumea cealaltă) îl apropie pe Zaimoxis de Mistere. Acesta este poate motivul pentru care Herodot ezită să dea amănunte (dacă — ceea ce nue însă sigur — cei de la care aflase aceste lucruri i le spuseseră cu adevărat): discreţia sa ă proposde Mistere este bine cunoscută. Dar Herodot recunoaşte că el nu crede în istoria cu Zalmoxis sclav al lui Pitagora, şi că, dimpotrivă, el e convins de anterioritatea daimon-u]ui get, şi acestdetaliu este important.La începutul erei creştine, Strabon (Geografia, VII, 3,5) prezintă o nouăversiune a mitului lui Zalmoxis,bazându-se mai ales pe documentaţia culeasă de Posidonius(către 135-50 î.Hr.).

Zalmoxis a fost sclavul lui Pitagora; însă ceea ce ar fi învăţat de la maestrul său nu este doctrina imortalităţii, ci „unele lucruri privind astrele", adică ştiinţa de a preziceevenimentele viitoare după semnele cereşti. Strabon adaugă la aceasta o călătorie în Egipt, ţaramagiei prin excelenţă. Graţie ştiinţei sale astronomice si prestigiilor sale magice si profetice,Zalmoxis reuşeşte să fie asociat la conducerea ţării de către rege. Mare preot şi profet al „zeului cel mai adorat din ţara lor'', Zalmoxis s-a retras într-o peşteră pe culmea muntelui sacru Kogainon, unde nu-i primea decât pe rege şi pe slujitorii lui, şi, mai târziu, aceştia i „s-au adresatca unui zeu". Strabon adaugă: „când Burebista domnea peste geţi, cinstirea aceasta o avea Deceneu, şi, într-un mod sau în altul, regula pitagoriciană a abţinerii de a se hrăni cu fiinţe careau viaţă se păşiră încă, aşa cum fusese propovăduită de către Zalmoxis.În noua etapa a religiei geto-dacilor, aceea despre, care ne prezintă informaţii Posidonius si Strabon, caracterul lui Zalmoxis se arată sensibil modificat. Există, mai întâi, identificarea zeului Zamolxis cu marele- preot, care a sfârşit prin a fi divinizat cu acelaşi nume. În plus, nu se află nici o aluzie la un cultde structură misterică, aşa cum ni-1 prezentase Herodot.

Pe scurt, cultul lui Zalmoxis este dominat de un mare-preot care trăieşte solitar pe vârful muntelui, fiind totodată asociatul şisfetnicul regelui; acest cult este pitagorician pentru ca exclude mâncărurile cu carne. Nu ştim înce măsură structura iniţiatică si eshatologică a „misterului" lui Zalmoxis mai supravieţuia înepoca lui Strabon. Dar autorii antici vorbesc despre anumiţi eremiţi şi oameni religioşi si probabil că aceşti „specialişti ai sacrului" prelungeau tradiţia „misterică" a cultului lui Zalmoxis.Într-un alt pasaj (VII, 3,11), în care prezintă domnia lui Burebista (70-44), Strabon îl descrie peDeceneu ca pe un „magician (goes), un bărbat care nu numai că făcuse o călătorie în Egipt, dar învăţase, de asemenea, în mod temeinic unele semne prin intermediul cărora pretindea căcunoaşte voinţa divină, şi la puţină vreme după aceea a fost socotit zeu".. Un alt amănunt pare,de asemenea, important pentru Strabon: faptul că Zalmoxis — ca şi, mai recent, Deceneu — realizase o carieră atât de prodigioasă graţie mai ales cunoştinţelor sale astronomice şi mantice.în secolul al Vl-lea d.Hr., dar sprijinindu-se pe izvoare mai vechi, Iordanes descria în termeni extravaganţi interesul preoţilor daci pentru astronomie şi ştiinţele naturale (Getica, XI, 69-71).Insistenţa pe cunoaşterea corpurilor cereşti poate oglindi informaţii exacte. Intr-adevăr, templelede la Sarmizegetusa şi de, la Costesti, al căror simbolism urano-solar este evident, par să fi avut o funcţie calendaristică.

sursa:http://ro.scribd.com/redleaf_bluesky...ul-lui-Zamolxe