In societatile moderne, de nu cumva si in vechime, regula nescrisa este ca sotul sa fie "stalpul casei", lucru care se refera si la capacitatea lui de a-si intretine familia. E atat de bine scrisa in constiinta colectiva aceasta regula incat putini oameni, poate doar cei cu totul rebeli ori poate mult prea detasati de cele lumesti, vor pune la indoiala justetea acestei practici.
Pe de alta parte, sunt perioade cand sotul e intretinut de sotie. Aici gasesc si o proba, o incercare uneori dificila a dragostei, a nadejdii etc. Multe nuante.

Eu inclin sa cred ca, dincolo de reguli, obiceiuri, mentalitati s.a.m.d., orice om adult, barbat sau femeie, simte nevoia fireasca sa munceasca, apoi sa obtina venituri (o rasplata) pentru a se bucura in plus de munca sa si pentru a asigura o serie de lucruri necesare vietii individuale si de familie.
Rau trebuie sa fie pentru omul sanatos sa suporte o perioada indelungata de timp cand nu are un serviciu sau o ocupatie rodnica si in sens material, nu doar spiritual, sa zic asa. Suntem educati sa capatam o rasplata pentru munca noastra.
Nu intamplator citim si, probabil, majoritatea dintre noi acceptam, ca legea copilului e jocul, a tanarului e dragostea, a adultului e munca si creatia, a batranului intelepciunea. Vad munca mai degraba ca pe o tendinta fireasca in noi, decat ca pe o constringere. Dumnezeu o spune lui Adam (nu Evei) ca solutie, iar nu ca blestem.

Unde sotul nu munceste si e intretinut de sotie, un timp prea indelungat, cred ca e vorba de boala. Sufleteasca (de pilda descurajare, rani narcisice, depresie, varii tulburari in sfera relatiilor sociale, mai frecvente la cei cu conduite antisociale/caracteropati/sociopati). E nevoie de tratament, de suport, iar rolul Bisericii poate fi substantial.

Categoric, a nu munci vreme indelungata induce sau semnaleaza boala, alienarea, regresia la un statut infantil. Un om ravasit.
Dumnezeu sa miluiasca pe cel bolnav!