[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de robert27

Cum putem sa simtim aceeasi iubire pe care o simtim pentru o singura persoana speciala din viata noastra, pentru toata lumea? Credeti ca este posibil in primul rand?

Nu este nici posibil, nici de dorit. Aceasta, pentru că iubirea pe care o simţim faţă de o femeie (respectiv faţă de un bărbat, în cazul femeilor) diferă nu numai în intensitate, cât mai ales în fel faţă de iubirea de aproapele. Noi avem un singur cuvânt: iubire (sau dragoste, cu care a ajuns interşanjabil) dar oamenii vechi, mai fini cunoscători şi MULT mai atenţi observatori în ale sufletului decât noi, aveau cuvinte clar diferite. "Eros" era ceea ce simţeau grecii pentru o femeie. "Philos" era ceea ce simţeau pentru un prieten bun (ori o cauză nobilă şi scumpă inimii lor). Agape era sentimentul de tovărăşie, de apartenenţă la o comunitate. Agape este şi ceea ce simţim pentru aproapele (pe care, dacă îi cunoaştem bogăţia sufletească, ajungem a-l iubi cu philos. Dar nu cu eros. Agape este simţământul pe care îl avem că aproapele nostru, despre care poate că nu ştim nimic, face totuşi parte din familia noastră lărgită. Oricât de păcătos, oricare credinţă ar avea, el este fiu al lui Dumnezeu ca şi noi şi, prin urmare, fratele nostru, (deosebim, aici, "fraţi în Cristos" şi "fraţi după creaţie", dar deja e altă discuţie).

Aşa cum a observat şi dl MihaiG şi a punctat mai în amănunt dna Doriana, este esenţial pentru un creştin să observe eroarea în care atât de mulţi profani cad, crezând că iubirea este un sentiment, când, în realitate, ea este înainte de toate un act de voinţă. Se prea poate ca iubirea în formă de eros (şi, rareori, în formă de philos, aproape niciodată în formă de agape) să DEBUTEZE ca sentiment. La urma urmei, în primele săptămâni când ne îndrăgostim de o fată, nu putem preciza cu claritate de ce o iubim. De ce pe ea şi nu pe altele, poate mai înzestrate, mai frumoase, mai "bine cotate" de băieţi pe "piaţa fetelor" (horribile dictu). Aceasta este etapa, deloc obligatorie, când iubirea se înfiripă ca sentiment. Tot mai mult, ceea ce este de ordinul afectului este dominat (chiar dacă nu înlocuit) de ceea ce este de ordinul voliţiei. O iubim pentru că ea (avem noi convingerea) merită să fie iubită. Începem să ştim nu numai că iubim, ci şi de ce iubim. Numai această formă superioară de iubire, erosul creştin, poate supravieţui o viaţă întreagă şi numai ea îl poate lega pe el de ea şi pe ea de el.
Ei bine, iubirea ca act de voinţă este ceea ce ne cere Dumnezeu să avem faţă de aproapele. El poate fi hidos la chip şi la suflet: nimic atrăgător. Dar îl iubim fiindcă Dumnezeu ne cere asta. Dumnezeu, care este perfect, nu ne-ar putea cere ceva care nu se poate. Deci, când ne cere să îl iubim pe aproapele, mai întâi trebuie să avem convingerea fermă că lucrul ne este accesibil: nouă, în colaborare cu harul său lucrător, pe care să îndrăznim a-l cere de la Acela care a spus: "cereţi şi vi se va da!".