[Mihnea Dragomir]

Tocmai am revenit dintr-o excursie de o zi în Bulgaria. În jurul bisericii rupestre din Ivanovo foiau turiştii, dar nu am văzut niciun câine. În Veliko Târnovo, al cărui centru l-am luat la pas, am găsit doi câini care umblau în libertate. Primul, prezentând elemente de fox-terrier, era orientat spre joacă. Al doilea, de rasă neidentificabilă (dar tot de talie mijlocie spre mică), era tolănit la umbră, vreo patru străzi mai încolo. În cetatea Târnovei, nu era niciun câine. Nici pe terasa restaurantului unde am mâncat: numai pisici.

În schimb, la revenirea în ţară, dezastru: am ştiut că sunt în România după gunoaie şi după câini. Am avut posibilitatea să remarc perenitatea zicerii "te aud câinii din Giurgiu". Câinii ăştia din Giurgiu deveniseră de poveste pentru oricine vizita ţara noastră, încă de pe vremea în care Giurgiul era paşalâc. Se pare că fenomenul era dat de practica ciobanilor români, care coborau cu oile de la munte şi le vindeau acolo turcilor. Turcul plăteşte. Turmele erau însoţite de câini. Când îşi vedeau oile urcate pe şlep şi luau banii de la misiţii turci, ciobanii nu mai erau interesaţi de câini, ci îi abandonau la 100 de metri de port, în cadrul ataşamentului dintre ciobanul român şi ciobănescul mioritic despre care am învăţat la şcoală. Cu banii la chimir, era vremea cârciumei, doar nu era să ia câte 4, 6, 8 câini să-i urce înapoi, care în Argeş, care în Dâmboviţa ori în Prahova. Să fim serioşi. Rămaşi fără stăpân şi fără rost, câinii bântuiau şi hăituiau prin Giurgiu, devenind belea pentru trecători, ca şi pentru administraţie.