Apoi, ca și când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă și să glumească, cum nu mai făcuse puștiul niciodată în viața lui. Era atât de fericit că-și găsise un prieten! Dar el nu știa că urcase
a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi așa, mâine așa, însă frații ceilalți din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipsește seara mereu dintre noi?” Apoi, curioși, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; și-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide ușile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii și, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiștiind ce să facă, au stat așa, înfricoșați, după zidurile groase ale bisericii, așteptând până noaptea târziu, când copilul a ieșit.
“Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puștiul tremurând. “Minți! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioși. “Am furat mâncare și am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriți, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce și nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puștiul. “Și ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburați călugării. “A coborât și-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puștiul.
Și, în clipa aceea, toți cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu și el, la rândul lui, să tremure și, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească și pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poți să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Și seara din nou coborî peste mănăstire, iar puștiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Și, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie și biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, ușile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume și câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puștiul și-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori și el să-l primești la masă”.
Și, pentru prima oară, fața Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puține decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Și apoi, din nou, fruntea lor s-a descrețit și-au început să râdă și să glumească.
Într-un târziu, copilul și-a luat la revedere de la Fratele cel Mare și s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aștepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoție. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Și atunci el, egumenul, se prăbuși în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Și, cu un gest disperat, se agăță de copilaș. Acesta îl privi surprins și-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou și mâine!”
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri și gemete de pocăință. Copilul însă dormi liniștit. Și, din nou, treaba obișnuită prin mănăstire. Dar toți se făceau că lucrează. Așteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăție, copilul la bucătărie. “Poți”, îi spuse monahul, și-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu pași mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
Și câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul își aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierți… și să-l primești și pe el la masă!…”
Tristețea se așeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înțeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.
Și atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului și acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândești că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Și sufletul Prietenului său mai mare fu mișcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Și cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post și rugăciune și, mai ales, în multă pocăință. A opta zi, dis-de-dimineață clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare.
Și atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceștia. Cum arată?”
“E plin de iertare”, murmura copilul. (…)
- Fragment din textul “Basmul din Carpați”, publicat în cartea lui Dan Puric, “Despre Omul Frumos”