nu ii urasc pe parintii mei,chiar ii iubesc nespus de mult,dar eu nu sunt acea persoana calma pe dinauntru care sa accepte sa-L ia pe Dumnezeu in deradere.ma enervez,ma manii,imi vine sa urlu cateodata,mai ales pentru ca celorlalte persoane ma lauda ca sunt credincioasa numai pentru ca merg duminica la biserica sau ca tin post,de parca cine stie ce as face..si acasa imi zic sa mai las biserica si posturile ca ,,mai se roaga omul,dar nici chiar asa,,.oricum,sunt foarte schimbatori,ba ma lauda,ba ii enervez cu credinta mea.
zic ca as putea sa-mi pierd mantuirea pentru ca,de exemplu,atunci cand ma simt minunat din punct de vedere sufletesc,intervin ei cu nu stiu ce critici,de imi schimb total starea sufleteasca si pierd orice contact cu iubirea.sau cand vin de la spovedanie,asta este regula la mine,cand ma simt atat de linistita si de blanda,incepe mama sa tipe ca in loc sa o ajut la treaba(de Paste si de Craciun,cand ma spovedesc eu:rolleyes:)stau 7 ore la biserica.nu ca ar fi impotriva spovedaniei,dar i se par mai importante pregatirile de sarbatori decat spovedania si impartasania.si iar ma enervez...nu se opun total credintei mele,dar nu vor sa ma vada ca o fac in exces.
ei nu pot sa inteleaga ca mersul la biserica si un post tinut nu inseamna nimic daca te limitezi doar la atat.
|