Pai daca punem vocatia inainte (apropos, cunosti vreun mester care sa garanteze de la inceput cam cine are si cine nu are vocatie pentru una sau alta...? baga careva mana-n foc? parca stim cu totii ca vocatiile astea se cam valideaza abia dupa, iar nu inainte...), pesemne ca renuntam cu totii la toate, la orice.
Pofta vine mancind, zice romanul. Cat despre lucrarea harului, mama ce vocatie mare stia Sfanta Maria Egipteanca si alti sfinti si cuviosi ca aveau... Dar acolo, in fine, sa zicem ca ar fi vorba totusi de cu totul altceva, ok.

Pentru fratele Stanciu suntem deja vreo 3-4 oameni care ne-am exprimat opinia ca o vreme petrecuta la liniste, la activitate intelept ponderata, sub ascultare, ar reaseza sufletul pe un fagas mai bun, mai aproape de Domnul, de bucurie lucratoare, de pace si bine. Asta e propunerea noastra.
Oare exista, concret, un neajuns serios in miezul acestei variante? Ai alternative cu adevarat mai bune?
Sugestia ta de a gasi omul un duhovnic potrivit (daca Dumnezeu randuieste asta acum, sa nu uitam, totusi...) e desigur foarte potrivita (indraznisem si eu in postarea mea sa spun acelasi lucru), dar ce hiba are daca fratele Stanciu petrece o vreme la linistire si viata intru toate sanatoasa?
Mai ales ca vine vara si sunt conditii mai bune de vietuire, exceptind poate Baraganul, unde canicula poate ridica piedici considerabile.

Imi pare uneori ca tinzi sa subliniezi o veritabila prapastie (asa imi pare) intre viata crestinului mirean (cu sau fara familie) si vietuirea, fie si o vreme, in manastire.
Oare de ce? Ma duce gandul la frici ascunse si altele... Dar, desigur, iertare, nu e treaba mea. Doar ca repeti mereu acelasi refren... In fine, iertare, sora Glykys!...