[HBogdan]

... Daca Dumnezeu este realiatatea a carei putere nu poate fi depasita de nici o alta putere , aceasta putere nestramtorata de nici o alta putere superioara ei ,trebuie sa se arate si in raportul lui Dumnezeu cu lumea. Lumea nu poate fi pentru El un destin necesar , o trena necontenit variabila , pe care trebuie sa o poarte din veci . Ea nu poate fi o emanatie sau o desfasurare involuntara a fiintei Lui . Caci atunci in ce si-ar mai arata El suveranitatea peste orice necesitate si lege ?
De aceea , cred ca lumea trebuie sa fie un produs liber al vointei Lui . Cu cat o fiinta este mai puternica , cu atat pune mai putin materie externa sau fiinta sa la contributie in producerea unui lucru , Dumnezeu , facand lumea , e de inteles sa fi manifestat cea mai inalta forma de putere cugetata de noi , nefolosind nimic exterior , dar nepunand nici umarul , nici sudoarea fiintei Sale la contributie , ci scotind-o la iveala din nimic prin cuvantul Sau , ca manifestare a voii , dar nu ca emanatie de particule din fiinta Sa.
Prin urmare , in constitutia lumii si deci si a omului nu intra nimic din fiinta lui Dumnezeu , ca suprema realitate , pentru ca nu este - si mintea nu poate admite sa fie - un obict purtat de suvoiul unei puteri sau unei legi superioare Lui. Iar caracterul creat al lumii exclude orice identitate cu Dumnezeu .
Realitatea creata nu poate deveni necreata prin nici o evolutie !
Pe de alta parte, cuvantul prin care a creat Dumnezeu lumea , ca manifestare a vointei lui, a fost oricum o manifestare de putere .
Fara sa amestece nimic din puterea Sa in fiinta lumii,totusi , fara aceasta coborare a puterii lui in neantul din care a scos-o , fara aceasta prezenta in jurul ei, lumea nu s-ar putea sustine si dezvolta .Dar aceasta vointa, ca sa-si faca efectul in raport cu lumea , trebuie sa ajunga cumva ca prezenta de putere , pana acolo unde se produce efectul .
Oriunde se produce un efect al unei puteri , trebuie sa fie prezenta forta producatoare de efect a acelei puteri ; astfel , fiecare lucru din lume are , pana in intimitatea sa ,prezenta nemijlocita a unei puteri lucratoare a lui Dumnezeu.
Prin aceasta putere lucratoare fiecare din noi ne aflam de la inceput intr-o "unire" nemilocita cu El , datorita careia suntem si ne dezvoltam.Sfantul apostol Pavel spune in Areopag:Dumnezeu nu este departe de nici unul din noi , caci prin El viem , ne miscam si suntem (Fapte , 17).
Spiritualitatea crestina considera in plus la aceasta "unire" numai o sporire treptata si mai ales o sesizare a ei prin constiinta .

Este posibila aceasta sporire si aceasta sesizare din partea omului prin constiinta ?