[Mihnea Dragomir]

Principala controversă a vremii, care a antrenat clerici şi laici şi care a polarizat viaţa politică aşa cum astăzi polarizează chestiuni precum "prin noi înşine" sau "prin Europa" a fost de domeniu christologic. Ca să o înţelegem, trebuie să o luăm un pic mai de departe, pornind de la controversa anterioară, aceea a chestiunii naturilor lui Isus. Al treilea Conciliu Ecumenic, ţinut la Efes, condamnase ca eretică viziunea lui Nestorie, potrivit căruia Isus ar fi suferit de un fel de dublă personalitate. Dar, aşa cum se întâmplă adesea, pendulul ajunsese acum în celălalt capăt al pendulării sale, astfel încât, o generaţie mai târziu, mulţi ajunseseră să creadă că în Isus există o singură natură, rezultată din sudura (sinteza) divino-umană. Adepţii acestei păreri erau numiţi "monofiziţi". Controversa a fost clarificată la Conciliul al IV-lea ecumenic de la Calcedon, unde părerea "Isus-o singură natură divino-umană" a fost anatemizată. Dar multe Biserici Particulare nu fuseseră prezente la Calcedon (deşi fuseseră invitate), astăzi numindu-se "Biserici non-calcedoniene" (sau "pre-calcedoniene"), precum sunt cele din Armenia, Siria sau Abisinia-Etiopia (copţii). Din această cauză, Conciliul de la Calcedon nu a avut efectul scontat, eşuând în misiunea lui de a concilia Biserica, fiind ţinut de cei care oricum erau convinşi mai dinainte. Văzând pericolul schismei, care putea antrena fractura Imperiului, împăratul de atunci şi cu patriarhul Constantinopolului de atunci au venit cu ingineria unei soluţii care se vroia de compromis: monothelismul. Aceşti împăciuitorişti susţineau că e posibil ca şi calcedonienii şi monofiziţii să aibă, fiecare, dreptate: în Isus ar fi două naturi împletite (divină şi umană), dar o singură voinţă. Asta era ceea ce, pe atunci, se considera a fi "corect politic". În această atmosferă, prietenul şi urmaşul lui Maxim la conducerea mănăstirii unde acesta fusese, pe nume Pirus, ajunge patriarh. Pirus este oscilant, dar este convins de Maxim, în cadrul unei sinaxe ţinute cu episcopi din Africa de Nord, asupra erorii monothelite. Din păcate, Pirus este depus din scaunul constantinopolitan în împrejurări neclare (şi, în orice caz, ilegitime) şi fuge, împreună cu Sf Maxim, la Roma. Acolo, papa Martin convoacă în jurul catedrei Romei (la Basilica Laterană) un conciliu în care 105 episcopi se pronunţă împotriva monotelismului. Probabil că Maxim este cel care a făcut redactarea actelor acelui Conciliu, fiind un priceput secretar încă din perioada sa laică. Dar braţul lung al împăratului îi ajunge şi acolo, astfel încât şi Papa şi Maxim sunt arestaţi. Papa este executat fără judecată şi nu a mai ajuns viu la Constantinopol, pe când Maxim apucă să fie "judecat" pentru "erezie diothelită" şi trimis în exil. După 4 ani, persistând în a susţine credinţa sa, este torturat, i se taie limba şi mâna, şi trimis în exil din nou, de unde nu se va mai întoarce: va muri şi va fi înmormântat. Dar la mormântul său se petrec minuni. Lumânările se aprind fără cauze naturale. Ajunge a fi loc de pelerinaj şi pietatea populară va face ceea ce împăratul şi patriarhul au încercat să sugrume: vor arăta justeţea credinţei Sfântului Maxim, care este credinţa noastră ortodoxă: aceea că, în Isus, coexistă o voinţă dumnezeiască şi o voinţă omenească, strâns împletite.