[ALEXANDRU ANASTASIU]

C. DAR CUM APAR ACESTE STIGMATE?


1. ÎNSCENĂRILE TRUPEŞTI ALE DIAVOLILOR LA CEI VII


Iată ce ne zice Sfântul Ioan Casian despre ce poate face diavolul, din punct de vedere trupesc, la cei vii (Convorbiri Duhovniceşti VII,12 pag. 420-421):

IX.
Ghermanus. Care este, vă rog, această tovărăşie atît de strînsă şi de adîncă între suflet şi duhurile rele, încît par nu numai apropiate, dar chiar unite ? Ele îi vorbesc pe nesimţite, se strecoară şi-I insuflă ce vor, îl fac să se gîndească la ce le place-lor, şi este între ele atîta unitate, încît fără harul lui Dumnezeu aproape că nu se poate deosebi, ce vine din îndemnul lor şi ce porneşte din voinţa noastră.
X.
Serenus. Nu este de mirare că un duh se poate uni pe nesimţite cu alt duh, care-şi exercită forţa de a îndemna spre cele ce-i plac lui. Există şi între ele, ca şi între oameni, oarecare asemănare şi înrudire de substanţă, astfel că definiţia care se dă despre natura sufletului se potriveşte şi pentru ele. Dar nu se poate în nici un chip ca ele să se întrepătrundă şi să se unească în aşa măsură, încît unul să-I cuprindă pe celălalt. Numai Dumnezeu are această însuşire.
XI.
Ghermanus. Socotim că această afirmaţie nu se potriveşte cu ceea ce vedem că se întîmplă cu cei care, fiind stăpîniţi de duhuri necurate, vorbesc şi fac lucruri fără să ştie. De ce să nu credem deci căi sufletele lor sînt unite cu acele duhuri, cărora le-au devenit oarecum mădulare, părăsindu-şi starea lor naturală şi căpătînd mişcările şi simţirile acelora în aşa măsură, încît glasul, gesturile, voinţa nu mai sînt ale lor, ci ale duhurilor necurate ?
XII. .
Seienus. Definiţia noastră nu este în contradicţie cu ceea ce spuneţi că se întîmplă cu energumenii care, răpiţi fiind de duhuri necurate, vorbesc şi fac ceea ce nu vor, sau sînt siliţi să spună ceea ce nu ştiu. Este foarte sigur că această înrîurire a duhurilor nu se exercită într-un singur mod. Unii sînt astfel insuflaţi, încît nu ştiu ce fac şi ce vorbesc, dar alţii ştiu şi ţin minte după aceea ce au făcut şi ce-au spus. 2. Nu trebuie să credem că pătrunderea duhului necurat se petrece în aşa fel, încît el să se contopească cu substanţa sufletului şi să se unească cu aceasta înlocuindu-1 şi vorbind aşadar el prin gura celui suferind. Nu trebuie crezut în nici un chip că pot face ei aceasta. Că nu printr-o micşorare a sufletului, ci prin slăbirea trupului se întîmplă aceste lucruri se poate înţelege uşor. Duhul necurat intră în acele membre în care se găseşte puterea sufletului şi, impunîndu-le o greutate nemăsurată' şi de nesuferit, cufundă şi înăbuşă într-o întunecime foarte deasă puterile minţii. 3. Vedem că uneori se petrec lucruri asemănătoare şi din cauza vinului, sau a febrei, sau a unui frig prea mare, sau din alte cauze din afară. Diavolul, care căpătase puterea asupra trupului lui Iov, a fost oprit de Domnul să intre şi în sufletul acestuia, cum se vede; din cuvintele : ŤIată, îl predau în mîinile tale, dar păzeşte-i sufletulť, adică să nu-i iei mintea slăbindu-i locuinţa sufletului, să nu-i întuneci inteligenţa şi înţelepciunea cînd el îţi rezistă, înăbuşind cu greutatea ta partea principală a inimii lui."


Iată ce citim în Filocalia 1, cuv. 68,72-73, Evagrie Ponticul:

68. Când pismaşul diavol nu poate mişca memoria în vremea rugăciunii, atunci sileşte starea humorală a trupului să aducă vreo nălucire ciudată înaintea minţii şi să o facă pe aceasta să primească o anumită formă.
Iar mintea având obiceiul să petreacă în cugetări, uşor se încovoaie Şi astfel cel ce se sileşte spre cunoştinţa nematerială şi fără formă, e amăgit, apucând fum în loc de lumină.[…]
72. Când, în sfârşit, mintea se roagă cu curătie şi fără patimă, nu mai vin asupra ei dracii din partea stânga, ci din cea dreaptă. Căci îi vorbesc de slava lui Dumnezeu şi îi aduc înainte vreo formă din cele plăcute simtirii, încât să-i pară că a ajuns desăvârşit la scopul rugăciunii Iar aceasta a spus-o un bărbat cunoscător că se înfăptueşte prin patima slavei deşarte şi prin dracul care s-a atins de creier.
73. Socotesc că dracul, atingându-se de creier, schimbă lumina minţii, precum voieşte. In felul acesta este stârnită patima slavei deşarte spre gândul de a face mintea să se pronunţe cu uşurătate, prin păreri proprii, despre cunoştinţa dumnezeiască şi fiinţială. Unul ca acesta nefiind supărat de patimi trupeşti si necurate, ci înfăţişându-se — zice-se — cu curăţie, socoteşte că nu se mai petrece în el nicio lucrare protivnică. De aceea socoteşte arătare dumnezeiască, lucrarea săvârşită în el de diavolul, care se foloseşte de multă pătrundere şi, prin creier, schimbă lumina împreunată cu el şi îi dă, precum am spus, forma care vrea."


Iată ce citim în viaţa Sfântului Macarie Egipteanul despre cum poate preface diavolul pe unul viu să pară altceva (ce lucru greu aşadar să-l perforeze ca să arate în trup hula că ar mai putea avea cineva semnele de identitate care sunt numai ale lui Hristos: rănile Lui):

„Un egiptean iubitor de păcate, fiind rănit de pofta păcatului spre o femeie străină, frumoasă la chip, dar neputînd s-o plece spre desfrînare, pentru curăţia ei şi pentru cinstea şi dragostea pe care o avea pentru bărbatul său, s-a dus la un fermecător, rugîndu-l ca să facă pe femeia aceea să-l iubească; ori cu farmecele sale să facă pe bărbatul ei ca s-o urască şi s-o gonească; fermecătorul acela a luat multe daruri de la egiptean şi a făcut obişnuitele sale meşteşugiri, sîrguindu-se cu multe farmece ca să înşele pe acea femeie curată, spre desfrînare.
Apoi neputînd să înduplece mintea ei cea nemişcată spre acea faptă rea, a fermecat ochii celor ce căutau la dînsa; şi a făcut aşa ca tuturor celor ce o vedeau să li se pară că nu este femeie cu faţă de om, ci animal parte femeiască; deci, intrînd bărbatul în casă, cînd a văzut-o întru asemănare de animal, s-a spăimîntat, şi nu pricepea ce este, pentru că vedea că pe patul lui se odihneşte un animal. Vorbea cu dînsa şi nu putea să audă nici un răspuns, decît numai o vedea mîniindu-se. Însă ştia că este femeia lui şi a cunoscut răutatea pizmaşului, cum că era prefăcută de oameni răi întru asemănare de dobitoc, de care lucru era în mare mîhnire şi plîngea.
Chemînd preoţi în casa sa, le-a arătat pe femeia lui, dar nici aceia nu puteau cunoaşte ce avea: cum şi pentru ce s-a prefăcut în animal. Căci şi ochii acelora ca nişte fermecaţi vedeau animal; şi trecuseră trei zile de cînd i se făcuse ei aceasta şi nici un fel de hrană nu primea, pentru că nici ca animalul nu primea fîn, nici ca omul nu putea să mănînce pîine. Apoi, bărbatului ei i-a venit în minte s-o aducă în pustie, la Cuviosul părinte Macarie.
Deci, punînd pe dînsa frîul ca pe un animal, s-a dus, luînd după sine pe femeia sa întru asemănare de animal. Pe cînd se apropia de chilia cuviosului, fraţii ce stăteau afară, au început a cîrti asupra lui, întrebîndu-l pentru ce vrea să intre în mînăstire cu acel animal? Iar el a zis către dînşii: "Am venit aici, ca animalul acesta să cîştige mila de la Domnul cu rugăciunile Sfîntului Macarie".
Şi întrebîndu-l monahii: "De ce pătimeşte?" Omul a zis: "Acest animal pe care îl vedeţi este femeia mea şi cum s-a prefăcut nu ştiu; iată acum sînt trei zile de cînd nici un fel de hrană nu gustă nicidecum". Iar fraţii auzind acestea, au mers să spună sfîntului, căruia acum i se descoperise şi se ruga lui Dumnezeu pentru dînsa.
Fraţii spunîndu-i despre acest lucru şi arătîndu-i dobitocul cel adus, sfîntul a zis către dînşii: "Voi singuri sînteţi dobitoace, de vreme ce aveţi ochi răi, iar ea precum este făcută, aşa rămîne femeie şi nu este schimbată întru altă fire; ci aşa se pare ochilor voştri cei înşelaţi de farmece". Deci, sfinţind apă, a turnat pe capul ei, rugîndu-se, şi îndată a făcut-o să fie în chipul său cel dintîi; încît toţi cei ce căutau la dînsa au văzut-o că este femeie, cu faţă de om.
Apoi, poruncind să-i dea ei să mănînce, a făcut-o femeie sănătoasă. Şi au mulţumit lui Dumnezeu, bărbatul şi femeia, cum şi toţi cei ce vedeau această minune. Apoi, sfîntul a învăţat pe femeie, ca adeseori să meargă la sfînta biserică şi să se împărtăşească cu preacuratele lui Hristos Taine; căci pentru aceea, zicea el, a venit asupra ta acea ispită, fiindcă cinci săptămîni au trecut, de cînd ai fost părtaşă dumnezeieştilor Taine. Astfel învăţîndu-i şi sfătuindu-i pe amîndoi, i-a liberat în pace. Asemenea şi o altă fecioară, prefăcută în animal de vrăjitori, aducînd-o părinţii ei la sfîntul, a tămăduit-o cu rugăciunea. Iar pe o altă fecioară, plină de răni, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, a făcut-o sănătoasă.”

Fecioara de mai sus trăia printre creştinii sănătoşi din veacurile primare care nu erau îmbătaţi de superstiţii eretice că rănile ar avea ceva sfânt ci le luau ca pe ceea ce şi sunt: boală. De aceea au şi chemat pe Sfântul Macarie să o vindece. Ce s-ar fi făcut însă biata fecioară dacă trăia printre papiştii de azi care ar fi venit, cu presă cu tot, să-i cinstească bubele ca pe "sfinte moaşte vii"? N-ar fi preferat ea mai bine să moară decât să renunţe la faima ei? Fără numai dacă ar fi fost vreo ortodoxă smerită, adică autentică, să fi sesizat îndrăcirea...

Ce e greu diavolului, care preface pe oameni în animale sau îi umple de răni, să le dea şi stigmate, dacă la cei ce nu vor acestea le dă răni (silindu-i fiindcă îl slobozeşte Dumnezeu spre a-i chema pe oameni la pocăinţă). Cei ce-şi doresc însă cu ardoare slava deşartă neîncetat, invocă astfel demonii pe care îi iubesc, fiind de-un dor cu ei, şi le dau astfel dreptul să facă ce vor cu ei! Sărmanii papişti, răniţi de moarte de slava lumii acesteia deşarte şi putrede!!!

Hristos a înviat!

Va urma cu
2. ÎNSCENĂRILE TRUPEŞTI ALE DIAVOLILOR LA CEI MORŢI