Toate aspectele pe care le-ai menţionat, frate Cezar, sunt, într-adevăr, deosebit de îngrijorătoare şi tocmai de aceea consider că e bine să fie exprimate, conştientizate şi lepădate.

Dar să nu rămânem fără speranţă, să nu uităm că porţile iadului nu vor birui Biserica. Ea continuă să vieze prin cei (mulţi, puţini, nu ştiu) care sunt vii în ea. Este, cu adevărat, parazitată de păcatele şi neputinţele noastre. De nedesăvârşirea credinţei noastre, de faptul că nu ne hotărâm, o dată pentru totdeauna, să-I trăim lui Hristos şi nu nouă. Pe de altă parte, nici nu trebuie să gândim că Biserica va triumfa fără de noi. Niciodată nu trebuie să uităm că a fi viu înseamnă a fi activ, implicat, iar atunci când devenim pasivi murim.

Toată boala asta pe care o semnalezi vine, cred, din dubla închinare pe care o practicăm, încercând să „ne punem bine” cu Dumnezeu trăind în duhul lumii, evitând, prin tertipuri psihologice, lepădarea de sine, adică pocăinţa.

Semnalul pe care îl tragi se adresează, însă, „instituţiei”, iar cei responsabili de instituţionalizare nu sunt creştinii de rând, ci preoţimea. Fără îndoială, cunoşti insuficienţele generalizării şi ştii că sunt mulţi (dar nu destui) care se luptă cu acest curent - cum să-i zicem? - instituţionalizant, pietist, idolatru.

Nădăjduiesc că acest curent demolator de idoli, care mi se pare că a început să se manifeste în Biserică, va deveni tot mai puternic.