Actualitatea evangheliei l Duminica a 19-a dupa Rusalii
Lectia iertarii
Autor: Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
La vremea dusmaniei de acum, a tradarilor si a lipsei de caracter ce ne-a cuprins intr-o dureroasa si ermetica grozavie, Hristos ne insenineaza iara si iar cu binecuvintata Lui luciditate.
Duminica aceasta, a XIX-a dupa Rusalii, aduce in urechile noastre - cu nadejdea Sfintilor Parinti ca ne va intra si in inima - inca o nepretuita invatatura a Domnului Hristos. Cuprinsa in Evanghelia de la Luca (6, 31-36), lectura biblica a Liturghiei de duminica este parte integranta a Predicii de pe Munte, a cuvintelor rostite de Hristos Ucenicilor Sai despre Fericirile care sint trepte ale Imparatiei (Lc 6, 20-27), a cuvintelor care temeluiesc vietii de pe pamint promisiunea Cerului.
Sintem in impas
Cine mai sta astazi sa le asculte? Cuvintele acestea, care au schimbat vieti pe vesnicie, care au umplut Raiul de suflete, azi ne apar sterse de prea multa lor utilizare fara rost, ca niste vesminte de nunta purtate in piata. „Si precum voiti voi sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi la fel" (Lc 6, 31). Oare de cite ori n-am auzit cuvintele acestea si oare de cite ori n-am inteles ca sint greu de aplicat, mai ales cind ai in gitlej gustul deznadejdii si al durerii, al tradarii! Cum, de unde sa mai poti face binele, cind te inconjura rinjetul absurd al minciunii si al mediocritatii, al snobismului ridicat la rangul de stiinta si al prostiei ridicate la rang de moneda de schimb in monetariile imposturii si coruptiei! De unde sa mai poti rabda saracia in care te zbati, dupa ce-ai muncit, cinstit, o viata intreaga si constati cum smecherii vremii tineretii tale au devenit profetii ruperii de sensuri de acum! De unde sa iei forta de a merge mai departe, cind vezi cum totul merge prea departe?
Cit de bine iubim?
Ochii ridicati la Cer ramin singura manifestare de omenie in nebunia de acum. Acolo, dincolo de azurul pocit de o lume ce-si arde noxele cu frivolitate pagina, ticalosia nu mai incape. Acela este spatiul dinspre care mereu ne vine incurajarea de a ramine crestini, cu pretul umilirii sufletului tau de lectiile date de toti parvenitii care, doar pentru ca invirt bine frazele, cred ca au si cheia cuvintelor convertite-n Cuvint. Taria inimii crestine nu poate veni din mode, ci din taina care tine inima: taina iertarii. Pentru ca indemnul Mintuitorului este acela de a cauta sa daruiesti iubire acolo unde ea nu-si afla raspuns catre tine, acolo unde exercitiul dragostei s-a transformat in minciuna circumstantei, a invidiei ascunse dupa admiratia falsa, a minciunii care striga mereu a avea dreptate, a colportarii de zvonuri calpe ca adevaruri vesnice. Poate ca este, a cita oara, vremea sa reinvatam iubirea fara sfirsit. Poate ca toate nenorocirile acestea care vin peste noi, desi ne par atit de luminoase toate, poarta in ele tilcul adanc al Cerului care ne vrea ca el, departe de micimile neiubirii. Poate este vremea sa reinvatam ca atit valoram ca Neam, cit am inteles din Evanghelie. Ca atit valoram, cit iubim fara ifose, fara masti, fara intervale si lipsiti de fidelitate.
Sa sfirsim cu „iubirea" lumeasca
Dintre toate textele evanghelice, acesta cu iertarea vrajmasului si iubirea celui care nu te iubeste, astazi, cind aproape toate cuvintele au fost distruse de falsa lor utilizare, s-au transformat in cuvintele care judeca lumea, pare cel mai frumos. Iubirea in rabdare, fara a astepta ceva la schimb, neamenintind cu nadejdea ca vei obtine dragoste cu sila, pecetluita cu peceti de pace infatuata, iubirea cinstita de taina dumnezeirii din ea, eliberata de dimensiunile minciunii sociale, de masca de a merge mai departe cu orice pret. Hristos ne cere astazi, ca oarecind, sa ne cistigam mintuirea nu prin sfortari fara sens, cit prin exercitiul acesta al normalitatii iubitoare, al iubirii iertatoare.
Atit contam in circuitul de valori al raiului, cit reusim sa ne facem viata rai in iubire. Porunca vremii de-acum este: uriti-va, zimbind unii la altii, faceti cariera cu orice pret, de cele mai multe ori cu pretul sufletului vostru, jigniti si calcati in picioare orice morala in afara de cea a bunului vostru plac. Dezbracata de haina crestina, lumea cauta hlamidele opulentei, neintelegind cita lumina se ascunde intr-un petec de Cer ce ne descopera identitatea reala la care sintem chemati. Patimasi si suficienti, aruncam de pe noi zdrente din tesatura de lumina a Cerului, ca sa ne pavoazam in cirpa de steag a cine stie caror interese care ne-au transformat in pioni. Hristos nu ne vrea asa, demisionari din darurile prin care a innobilat lumea!
Dumnezeu ne este Iubire
De-aici greutatea trairii propunerii evanghelice din duminica aceasta, ca din toate duminicile vietii. Ne este mai usor sa simulam rautatea si ura, decit sa traim cu adevarat vesnicia iubirii. Ne este mai la indemina traiul in cocseria pacatului, decit in limpezimea virtutilor. Mai lesne sa fim oare fosti crestini, decit pururea ai lui Hristos? Desigur ca si gindul nostru din aceste rinduri poate parea desuet. Oare chiar mai conteaza Hristos? Mai inseamna ceva pentru mine si cei ce-mi locuiesc dragostea, caci, vai, daca noua a ajuns sa ne fie greu sa iubim pe cei care ne iubesc, cum am putea sa mai facem si efortul de-ai iubi pe cei care ne urasc? Oricit as parea de neintreg la minte, prefer sa-mi duc pina la capat fericirea de-a incerca sa iubesc, oricarei nefericite impliniri in ura. De aceea rog mereu si mereu pe Cel Ce ne este Iubire: iubesc Doamne, ajuta neiubirii mele!
|