[cristiboss56]

Să ne imaginăm că suntem într-un loc paradisiac, un loc plin de verdeaţă, un loc în care vântul adie lin, apa pârâului sporeşte starea de bine din atmosferă prin răcoare şi umiditate, micile vietăţi, fluturii, albinele… ne fascinează prin jocul lor, florile parfumează până şi sufletul nostru, arborii străjuiesc imensitatea, mii de plante sunt ţesute de jur împrejurul nostru, iar noi suntem nevoiţi să le culegem doar pe acelea ce sunt tămăduitoare. Din momentul în care începem să culegem plantele începe înţelepciunea.
Dacă luăm o plantă otrăvitoare şi încercăm să o asociem cu una tămăduitoare nu facem altceva decât să dăm frâu liber otrăvurilor şi să omorâm trupul. Cum ar putea de pildă tămădui boli sau dezinfecta răni muşeţelul combinat cu mătrăguna?
Aşa sunt virtuţile şi vicile, precum plantele. Ele nu pot vieţui împreună. Un viciu ucide pe rând toate virtuţile. Să privim nu mai departe decât la invidie cum ucide ea dragostea şi din moment ce a nimicit virtutea virtuţilor, dragostea, toate celelalte le pierde pe rând, una câte una, căci unde nu e dragoste nu mai e nimic, nici prietenie, nici recunoştinţă, nici milostenie, nici smerenie, nimic.
Într-o lume în care timpul pare că a obosit de prea multă alergare şi nu mai e îndestulător pentru ca omul să-şi slujească idolii care nu sunt alţii decât grijile lumeşti nu mai există ochi deschişi pentru suflet. Aşa numiţii idolii ce ucid sufletul, îmbrăcându-l în întuneric sunt vicile.
Deoarece omul are nevoie de hrană spirituală m-am gândit că cel mai indicat pentru ca scânteia din sufletul lui să se transforme în vâlvătaie ar fi nişte cuvinte de învăţătură scrise din suflet pentru suflet. Aceste cuvinte le-am adunat într-un mănunchi de flori duhovniceşti şi le-am ţesut pe filele volumului de faţă pentru ca mesajul lor să aducă roade şi să devină plante de leac prin înflorirea virtuţilor şi desţelenirea vicilor.
Cuvintele sunt acele lumini de gând ce te pot înălţa la cer, însă ele pot să fie la fel de bine furtuni ce te coboară în iad.
Cuvântul se naşte în gând, iar gândul aleargă la fel de repede ca şi lumina. Cât de tămăduitor de suflet şi trup e gândul cel bun şi cât de ucigător e gândul plin de ură. Cu puterea gândului şi credinţă măcar cât un grăunte de muştar poţi să urci scări de lumină, dar poţi la fel de bine să cobori treptele infernului. Mulţi oameni se bucură de binefacerile ce se revarsă asupra lor datorită gândurilor de bine a celor ce ţin la ei şi mulţi se lovesc la tot pasul de greutăţi, fiindcă sunt urmăriţi de gânduri aducătoare de nenorocire, gânduri născute din invidie şi ură. Un gând însă se poate naşte din imagini, dar la fel de adevărat e că se îmbină în forme prin sunete ce prind sens adunate în cuvânt.
Cuvântul şi gândul se completează unul pe altul, aşa cum o mână ajută pe alta sau un picior pe altul, aşa cum un soţ iubitor e competat sufleteşte de celălalt alcătuind un tot sau aşa cum Sfânta Treime e unică în fire, deşi întreită în persoană. Aşadar dacă avem gândul curat, avem şi sufletul plin de alese flori duhovniceşti, cuvintele noastre sunt atunci înălţătoare asemenea cugetului, faptele împlinitoare de bine, iar viciul nu-şi găseşte sălaş într-o astfel de locuinţă.
Cuvântul ziditor de suflet imediat ce-şi găseşte locaş în cugetul fiecăruia, aduce după sine împlinirea lui, după cum putem observa că toate au fost făcute prin cuvânt, căci „La început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul“ (Ioan 1, 1)şi toate au fost făcute bine „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau foarte bune.“ (Facere 1, 31)
Un cuvânt poate muta munţii, poate aduce viaţă, poate aduce mângâiere dar poate să aducă şi dezbinare, ură, moarte.
Să-l privim pe om încă din pruncie când este mângâiat sufleteşte de cuvântul iubitor al mamei, când învaţă virtutea dragostei prin dăruirea părinţilor săi, apoi pe a recunoştinţei printr-un singur cuvânt adresat binefăcătorilor lui, dar atât de încălzitor de suflet, mulţumesc, mai pe urmă învaţă virtutea prieteniei, împate un lucru cu tovarăşul său de joacă. Îmi amintesc că dacă primeam şi o singură bomboană de la cineva, copil fiind, nu o mâncam asemenea altor tovarăşi de joacă, ci o puneam în buzunar, iar când ajungeam acasă o împărţeam cu fratele meu mai mic. Dar tot din pruncie se pot naşte şi vicile. Din pruncie se naşte invidia, virtutea ce este opusă iubirii şi care-l însoţeşte pe omul vicios chiar şi pe patul morţii, pentru că ea e viermele sufletului, precum dragostea e floarea inimii. Nicio virtute nu e mai mare ca dragostea, precum nicun viciu mai dăunător ca invidia. Cel invidios, din pruncie îşi doreşte să fie mai presus decât tovarăşul de joacă, jucăria prietenului să se piardă, iar a sa să fie lăudată. Apoi din invidie se naşte mândria şi un astfel de copil nu ştie să fie recunoscător, iar când părinţii îl mustră atunci când greşeşte preferă să suporte orice pedeapsă doar să nu rostească câteva cuvinte atât de frumoase precum te rog iartă-mă, depărtându-se de smerenie şi ascultare.
Sufletul ales îşi clădeşte temelia încă din pruncie. Copilul cu suflet bun e împăciuitor, lasă de la sine ca toţi să fie mulţumiţi, niciodată nu cere lucruri mari, conştient fiind de truda părinţilor săi de a le obţine, pe când copilul cu înclinaţii vicioase şi-ar dori să-şi schimbe părinţii cu alţii mai bogaţi şi cu un statut social mai bun, le cere mereu mai mult şi mai mult, de multe ori lucruri imposibile, are sufletul împietrit neînţelegându-le dragostea, dragoste ce ar fi capabilă chiar de sacrificiul suprem, moartea, pentru copilul lor, aşa cum Iisus Hristos a acceptat să moară pentru sufletul nostru, iar noi prin felul nostru de a fi nu-i înţelegem dragostea lăsându-ne furaţi de vicii.
Adultul cu suflet ales este blând, împăciuitor, un adevărat prieten, el îşi face timp pentru aproapele său oricât de multe probleme ar avea şi se implică cu toată dăruirea, vindecând suflete prin căldura dragostei lui, în timp ce adultul mâncat de vicii ca un fruct plin de viermi nu-şi mai găseşte liniştea până nu adună cât mai multe averi şi niciodată nu e mulţumit, nu are timp pentru sufletul său, nu are timp pentru cei ce-l iubesc, este asemenea unei stânci sterpe pe care nu poate să crească nici măcar un fir de iarbă.
Pentru ca un cuvânt să crească în suflet şi să aducă rod trebuie sădit cu grijă. Apoi când începe a prinde contur pândeşte pentru a ieşi la lumină şi trebuie călăuzit, căci întunericul deşertăciunii îi urmăreşte fiecare pas, mai apoi când ajunge la deplinătate trebuie ocrotit, iar mai pe urmă începe să aducă roade vrednice.
Grădinarul priceput ştie cum să cultive seminţele, mai apoi când răsare firul de rod ştie cum să-l îngrijească pentru a nu se pierde înăbuşit de otrăvuri sau înecat de apă şi uscat de soare.
Totul trebuie făcut însă cu multă cumpătare, iarba otrăvitoare smulsă de lângă cea bună, soarele să încălzească, apa să-l ude, însă nimic prea mult, căci nici prea multă căldură, nici prea multă apă nu sunt de folos.
Duhovnicul este asemenea gădinarului. El trebuie să cunoască sufletul fiecărui fiu al său în parte, să se roage Bunului Dumnezeu să-i dea pricepere, să înţeleagă fiinţa fiecăruia ca mai apoi să sădească spre rod şi mântuire în sufletul lor cuvântul înălţător de suflet.
Un cuvânt bun, sădit cu pricepere, e asemenea apei vii din care sufletul însetat poate să guste şi să se fericească.
Fiecare cuvânt are suflet. Un cuvânt spus cu dragoste, cu dăruire, este balsam pentru fiecare fiinţă. Dacă am înţelege cuvintele pline de dragoste ale Bunului Dumnezeu am fi mângâiaţi de iubirea divină şi am trăi fericiţi în scurta călătorie a acestei vieţi, am trăi mângâiaţi că în fiecare clipă nu suntem singuri, că cineva ne poartă de grijă şi se bucură sau plânge împreună cu noi.
Sufletul fiecărui om, datorită firii păcătoase de după cădere, e asemenea unui animal sălbatic ce aşteptă să fie îmblânzit cu toată dragostea şi dăruirea pentru a face muguri şi a aduce pe urmă rod sau poate să fie asociat cu pomii fructiferi sălbatici ce aşteaptă să fie altoiţi spre a îndulci şi înmulţi roadele lor. El mai poate să fie aemenea deşertului în căutare de oază sau asemănat cu o stâncă în căutare de iarbă, arbori şi flori.
Pr. Ion Turnea