Cocalarul şi vinul sfinţit


Mădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de Bucureşti: un
ins certat cu şcoala şi cu bunul simţ, care trăgea la fiare în sălile
de sport pentru a-şi umfla muşchii, cu o ceafă groasă pe care
straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri
pe degete şi lanţuri de aur la gât, îndrăgostit nebuneşte de manele.
Când făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam şi-i dădea
pe Adi Minune şi Vali Vijelie la maximum, înnebunindu-i pe vecini cu
muzica de mahala şi cu mirosul de mici.

Când m-am mutat în cartierul Militari apartamentul mi-a fost spart de
trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a şoptit că banda lui
Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulţi vecini
se temeau de el, căci pe unii i-a bătut şi i-a tăiat cu cuţitul. În
ciuda sesizărilor la poliţie el era de neatins, iar reclamanţii se
trezeau imediat cu maşinile sau apartamentele sparte, cu copiii
maltrataţi ori nevestele hărţuite. Am înţeles că poliţia era
neputincioasă în faţa lui abia la a treia sesizare, când poliţistul de
proximitate m-a luat de-o parte şi mi-a spus să o las mai moale cu
nemulţumirile dacă vreau să nu o păţesc mai rău. Mădălin era stăpânul
zonei, peştele celor mai multe prostituate din cartier şi
organizatorul celor mai multe activităţi comune: el repartiza locurile
de parcare, el stabilea cine şi când are dreptul să joace fotbal pe
terenul şcolii de vis-a-vis, el stabilea care este temperatura optimă
în apartamente şi toate reparaţiile şi acţiunile de modernizare a
blocurilor din jur depindeau în totalitate de voinţa lui.

După ce mi-a spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod firesc
să-mi cumpăr altă mobilă. Întâmplarea a făcut ca în momentul
descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin şi de oamenii din
banda lui chiar în faţa blocului. Făcându-mă că nu ştiu că ei mi-au
spart apartamentul şi că ei ştiu de sesizările mele la poliţie
împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pâna la
etajul 6, promiţându-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui
i-a pufnit imediat râsul şi mă aşteptam să reverse asupra mea o serie
de înjurături, dacă nu şi o ploaie de pumni şi lovituri. Dar Mădălin
le-a spus serios, în mod neaşteptat:
- Haideţi băieţi să-l ajutăm pe dom` profesor.

Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la ţară
şi nu m-am lăsat până nu i-am îmbătat. După ce vinul şi-a făcut
efectul şi limbile s-au dezlegat, ei au recunoscut că mi-au spart
apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine
şi chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe
care n-au putut să le vândă la talcioc. Tot bând şi povestind vrute şi
nevrute, râzând cu ei şi arătându-mi simpatia faţă de stilul lor de
viaţă, am ajuns după câteva ore să devenim apropiaţi. Abia ţinându-se
pe picioare, Mădălin s-a ridicat solemn şi a decretat:
- Dom` profesor e de-acum fratele meu şi tre` să spuneţi tuturor
băieţilor că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu
pumnul lui Mădălin.

Simpatia lor faţă de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului
s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc de
parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat şi m-a făcut
să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas
bătută în cuie şi deşi multe apartamente au mai spart în zonă şi chiar
în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată şi
chiar mi-au adus înapoi un costum, câteva cărţi şi două lenjerii
furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau şi
le răspundeam la fel, deşi mi-era jenă de vecinii care se uitau la
mine cu severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.
De mai multe ori veneau la uşa mea şi-mi cereau ba o bormaşină, ba
cricul de la autoturism, ba să vorbesc la câte-o şcoală cu directorul
să nu-l exmatriculeze pe câte-un golan minor din gaşca lor. Mădălin a
devenit celebru pe plan internaţional, apărându-i poza în cea mai
cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată
la uşa mea tocmai când aveam invitat acasă pe directorul acelei
reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut şi cum m-am
împrietenit cu hoţii, jurnalistul a fost impresionat de amestecul
neobişnuit dintre "cei buni" şi "cei răi", dintre interlopi şi
universitari, făcând din relaţia noastră subiectul unui interesant
articol.
Va urma