Citat:
|
În prealabil postat de ancah
Citind postarea lui Chupacabra, mi-am amintit de faptul, ca odata cu maturitatea sexuala, omul realizeaza, in mod eronat, evident, ca el e masura tuturor lucrurilor, trecand prin filtrul ratiunii sale lucruri cu care s-au ocupat generatii intregi si carora unii oameni ajunsi la perfectiunea, care ii este posibila omului, adica indumnezeire, au raspuns deja. Si fiind atat de mandru de capacitatile mele intelectuale ( am patit cu totii la fel la vremea respectiva), nu vreau sa accept decat ce poate macina mintea mea. Dar ce fac cu problemele, care depasesc capacitatea mea de gandire? Le gasesc raspunsuri pe calapodul meu, dar nu neaparat adevarate. Apoi, cu timpul, daca ne pocaim si Il vedem pe Dumnezeu ca masura a lucrurilor, incepem sa revizuim parerile gresite si sa aprofundam ceea ce am inteles bine. "Multumim" diavolului pentru increderea nemasurata pe care a sadit-o de la protoparinti incoace in om, lipsindu-i de increderea in intelepciunea lui Dumnezeu.
Acum te intreb pe tine mq , a te increde in Dumnezeu, Creatorul Cerului si al Pamantului, se numeste credulitate sau credinta? Cu alte cuvinte sa-L credem pe Creator sau sa credem celui creat? Eu m-am hotarat sa-L cred pe Creator, caci El a zis si s-a facut. Noi Il imitam fara prea mult succes, pentru ca El ne permite.
|
Ca de obicei Ancah, la tine e evidenta lipsa logicii cauzalitatii.
Cum adica alegi sa-l crezi pe creator in loc de creatura?
In primul rand trebuie sa lamuresti dilema existentei creatorului. O data ce ai lamurit-o nu se mai pune problema credintei, nu mai trebuie sa crezi pe nimeni caci stii, cunosti.
Iata cum faci tu: crezi ca exista creatorul, apoi la intrebarea mea daca exista raspunzi : sigur ca exista, doar el insusi spune ca exista. Prin aceasta tu raspunzi la intrebare bazandu-te pe supozitia initiala ca exista, si luand-o ca adevar necontestat pe care iti construiesti apoi toata teoria ulterioara.