[Mihnea Dragomir]

Am vorbit despre cea mai venerabilă familie călugărească, cea al benedictinilor şi despre cea mai numeroasă din zilele noastre, cea a franciscanilor. Am văzut că primii au o propensiune specială spre armonie, spre disciplină şi spre frumuseţea liturgiei, în timp ce ceilalţi sunt orientaţi spre valoarea sărăciei, spre umanitatea lui Isus, spre frumuseţea creaţiei. Dar călugării care se simt atraşi să îndeplinească porunca "învăţaţi neamurile"? Aceştia sunt fraţii predicatori. Dominicanii. Fondatorul lor este o personalitate cunoscută (dar nu chiar ATÂT de cunoscută ca Sf Francisc). Predicatorii au apărut cam când au apărut şi minoriţii. Deşi sunt mai puţin numeroşi, Biserica le datorează enorm, ordinul lor acumulând merite cel puţin egale cu cele ale franciscanilor.
Care este charisma lor ? Constituţiunile Sf Dominic sunt limpezi: "Ordinul nostru a fost instituit în principal pentru a predica şi a salva sufletele". Dimpotrivă, moştenirea pe care a lăsat-o Sf Francisc fraţilor lui referitoare la predică este: "Predicaţi peste tot. Când este absolut necesar, folosiţi şi cuvintele". Ei bine, dominicanii folosesc în primul rând cuvintele. Sf Francisc a refuzat mereu hirotonia şi a murit ca simplu monah. Sf Dominic a fost preot. La urma urmei, predica este una dintre cele trei slujiri ale preoţilor: ca urmare, dominicanii sunt un ordin de ieromonahi.
Benedictinul caută o mănăstire retrasă, unde să-i poată cânta Domnului. Franciscanul caută o societate de viaţă evanghelică. Dominicanul caută mari aglomerări urbane ca să predice: acolo este Galileea lui. O poezioară spune "Sf Bernard iubea văile, Sf Benedict munţii, Sf Francisc orăşelele, Sf Dominic oraşele mari". Mănăstirile dominicane sunt mari şi se auto-gospodăresc (asemenea lavrelor din Răsărit). Bibliotecile lor sunt cele mai apreciate din întreaga lume monahică, fiindcă dominicanii, ca să poată predica, au nevoie mai întâi să aprofundeze cuvântul Domnului. Au întemeiat celebre universităţi, care au apărut în cadrul mănăstirilor. Deşi o mănăstire dominicană este condusă de un prior (la benedictini se numeşte "abate"), persoana-cheie este doctorul. Prin "doctor", dominicanii înţeleg teologul sau învăţătorul aşezământului. Toţi fraţii, începând cu priorul, au obligaţia de a frecventa lecţiile ţinute de el, care sunt zilnice. În afară de biblioteci şi unoversităţi, contribuţii majore au adus dominicanii în ceea ce priveşte Inchiziţia. Există tradiţia că Sf Dominic a fost primul Mare Inchizitor al Bisericii. El a fost prieten apropiat cu cel mai cunoscut luptător pentru credinţă din întregul Ev Mediu: Simon de Montfort.

Dominicanii au reguli aspre. Ei postesc în întreaga perioadă dintre 14 Septembrie şi Paşti. Poartă numai haine de lână. Dormitorul este comun, paturile tari. Acest dualism între rigoarea regulei şi imperativul studiului explică de ce dominicanii au produs atât mari mistici cât şi mari teologi. Sf. Albertus Magnus a fost dominican. Sf. Catherina din Siena a fost dominicană. Fra Savonarola, poate cel mai puternic predicator, a fost dominican. Tot dominican a fost şi titanul scolasticii, Doctorul Angelic, fără discuţie cel mai important teolog al Bisericii de la Sf Ap. Paul încoace: Sf Thomas Aquinas.

O ultimă menţiune: dominicanii mai au o charismă specială: aceea de păstrători ai Sf Rozariu. Prin Sf Dominic a primit Biserica, în mod supranatural, Rugăciunea Sf Rozariu. Urmaşul din oricare timp al Sf Dominic, superiorul general al Ordinului, este consultat şi azi în orice chestiune mai importantă legată de ceva ce ar avea legătură cu Sf Rozariu.