[Mihnea Dragomir]

Deci, să conchidem: Potrivit unei venerabile tradiţii, catolicii se împărtăşeau ajunând, adică nemâncând nimic în ziua respectivă, înainte a primirea Sfintelor. Această regulă este menţinută în Codul Canonic din anul 1917. În perioada 1951-1960 (nu îmi amintesc exact anul) s-a dat un canon care reducea ajunarea la o oră înainte de primirea Sfintelor, canon inclus în Codul în vigoare din 1984 încoace.
A mai existat o reglementare trazitorie (între cele două) care prevedea ajunare de 3 ore.

Acuma, întrebarea care ne vine imediat în minte este: de ce Biserica, ce are fără îndoială autoritate în a legifera în materie de disciplină a Sacramentelor, a adoptat totuşi asemenea modificări ? Ce au avut în vedere cei care au autoritate, mai în amănunt decât binele general al credincioşilor ? Probabil (şi aici înaintez în domeniul ipotezelor) că a avut în vedere faptul că ora obişnuită la care se săvârşeşte Sf Liturghie s-a mutat, de unde se făcea dimineaţa foarte devreme, către ora 10. Mai mult, Biserica a permis şi recomandat săvârşirea Sf Liturghii şi după amiaza, pentru credincioşi care nu ar putea fi prezenţi la cea parohială, de dimineaţă. Astfel, regula ajunării ar fi devenit prea anevoie de respectat, şi este de presupus că lumea s-ar fi ferit de Sf Sacrament ca să nu ajuneze. Dacă ajungi la biserică la Liturghia de Duminică de la ora 18.30, cam greu să nu mănânci nimic de sâmbătă de la 12 noaptea şi să faci chestia asta săptămânal, fiindcă majoritatea catolicilor doresc să primească Sfintele săptămânal.
Bine, bine, dar de ce o oră ? Fiindcă de când pleci spre biserică, până când are loc Liturghia Cuvântului şi predica (inclusă la Liturghia cuvântului la catolici), până se face consacrarea Darurilor şi se distribuie ele credincioşilor, trece de obicei o oră.

Să mai reţinem că ceea ce este prevăzut în asemenea canoane sunt reguli minimale, obligatorii pentru toţi credincioşii care vor să se mântuiască. Dacă, printre ei, există persoane sănătoase care vor să ajuneze de la ora zero a zilei de Duminică, desigur că nu sunt opriţi şi Dumnezeu credem că apreciază asemenea nevoinţe supraminimale. După cum, dacă protocolul îmi cere să mă adresez cuiva cel puţin cu "dumneata", înţelegem că nu interzice să mă adresez cu "dumneavoastră" şi interlocutorul meu, departe de a se supăra, este de presupus că se va bucura să fiu încă mai politicos decât cere norma.