Cred ca lucrarea pocaintei se face punind accent tocmai pe marturisirea gandurilor, secundar a faptelor. Asa cred, din putina mea practica si din firava lectura din cartile Parintilor.
Cu vremea, incepe sa apara o atentie aparte la atmosfera sufleteasca din jurul faptei pacatoase. Omul incepe sa sesizeze ca un gand si un moment emotional aparte preced fapta, uneori o si urmeaza si o justifica, o indreptateste (sau dimpotriva).
Dezvoltam un anumit muschi analitic sau o vedere aparte a camerei intime, a laboratorului deciziilor noastre. Acolo cred ca e o statie importanta a germinarii pacatului si de aceea cred ca e bine si e musai sa fie spovedite gandurile. Chiar si simtirile, dispozitiile premergatoare gandurilor! Intrucat asa se descopera treptat inima, miezul germinativ al pacatului, focarul de infectie.
Ramane de gasit duhovnicul dispus sa intre in asa travaliu personal. Practica arata ca in general merge treaba bine cu listuta de pacate si pacatele. Asa si traim, crestinei si crestinele...
Dar cred ca nu ne impiedica nimeni, de voim, sa ne spovedim mai complex, ca sa zic asa, mai in adinc. In definitiv, cine ne poate impiedica sa fim, de fapt, sinceri pana la capat?
P.S. Si totusi, din ratiuni care tin de intelepciunea Bisericii, anumite limite se impun si aici. Duhovnicii stiu cel mai bine cum sa facem marturisirea. Cat de adinc se face spovedanie cred ca e, in cele din urma, treaba de intimitate intru Hristos cu duhovnicul. Aici am expus cel mult o opinie generala, o preferinta subiectiva, poate prea subiectiva... Ma iertati!