Iată, din nou, o dilemă care pare a fi generată de neîmpăcarea minţii cu inima, a simţirii cu gândirea. Asta ni se întâmplă tuturor, arătându-ne că suntem încă nevindecaţi de păcat. Aşa stând lucrurile, e evident că nu putem noi să vindecăm pe altcineva. Suntem ispitiţi uneori să dăm mai mult decât putem, din dragoste sau milă, justificându-ne prin faptul că dragostea n-are limite şi curăţeşte orice act.
După puţin timp, însă, vom constata că dragostea noastră e limitată, nestatornică, nedeplină, amestecată cu tot felul de patimi egoiste, un amestec de lumină şi întuneric.

Pentru astfel de situaţii cred că trebuie să luăm în considerare experienţa Bisericii, care a formulat de-a lungul vremurilor nişte dreptare, nişte limite între care dacă ne mişcăm, nu vom cădea în păcat. Căci trebuie să fie clar că nu putem ajuta pe cineva păcătuind, aceasta fiind o înşelare. Păcatul e ceea ce ne depărtează de harul lui Dumnezeu, singurul care este bun şi care poate vindeca, ajuta pe cineva.

Deci dacă felul în care consideri că trebuie să ajuţi este socotit păcat de Biserică, atunci nu e de la Dumnezeu şi nu trebuie să-i dai curs.
În plus, sfatul unui duhovnic pentru situaţia concretă de viaţă e foarte important.