[TINERI PENTRU ROMANIA]

DIN NOU DESPRE NOI

Un grup etnic care se amestecă semnificativ cu un alt grup etnic îşi pierde identitatea şi nu-şi mai poate păstra numele chiar dacă îşi păstrează limba pe care o vorbeşte.
Aşa s-a îmtâmplat cu toţi locuitorii Imperiului Roman care au supravieţuit prăbuşirii acestuia şi marilor migraţii.
Noi suntem singurul popor de origine latină care am păstrat numele de roman.
Străinii ne-au numit şi ei tot romani. Valah, vlah, însemnă în slavonă roman.
Ulterior cuvântul roman s-a transformat, prin evoluţia limbii, în român.
Dacă nu am fi români nu ne-am fi spus şi nu ni s-ar fi spus români.
Conştiinţa originii noastre romane a fost foarte puternică la noi şi pe bună dreptate.

Traian a colonizat Dacia aducând, cum spune un izvor, „mulţimi nesfârşite” (infinitae copiae) din întreg Imperiul Roman (ex toto orbe Romana).
În Dacia, spre deosebire de alte provincii romane, colonizarea s-a făcut sistematic, programatic fiind iniţiată chiar de împărat.
Faptul că majoritatea coloniştilor provenea din provinciile imperiului şi nu din Italia nu are nicio însemnătate.
Imperiul era în culmea puterii, toate provinciile erau romanizaze şi, lucru foarte important, provicialii se considerau ei înşişi romani pentru că aveau aceleaşi drepturi şi oportunităţi ca italicii. Era o mândrie să poţi spune „cives romanus sum” (sunt cetăţean roman).
Traian însuşi nu era din Italia.
Coloniştii romani din Dacia erau atât de numeroşi, că împăratul Adrian, care voia să abandoneze provincia, a fost nevoit să renunţe la idee pentru a nu-i lăsa pe mâna barbarilor.
Coloniştilor li s-au adăugat veteranii legiunilor staţionate în Dacia.
Numărul veteranilor a fost şi el mare.
În limba română omului în vârstă i se spune bătrân, cuvânt care provine din latinescul veteranus.
Faptul că acest termen s-a impus dovedeşte frecvenţa lui şi a celor numiţi astfel.
Numărul mare al veteranilor se explică prin faptul că procesul aşezării lor în Dacia a durat vreme îndelungată, adică tot atât cât au stat şi trupele romane la noi.

Dacii au suferit pierderi mari în timpul războaielor cu Traian.
Mulţi bărbaţi au murit în luptă sau au fost capturaţi şi vânduţi ca sclavi în imperiu.
După cucerire numeroşi daci erau înrolaţi în armata romană şi trimişi în diferite provincii unde după satisfacerea serviciului militar de 20-25 de ani primeau pământ şi cetăţenie romană. Toţi aceşti daci nu mai reveneau în Ţara lor.
Cohors III Dacorum Equitata îşi avea garnizoana în Macedonia şi a participat la o expediţie în Mesopotamia.
Vexilatio Dacorum Parthica păzea lângă Tigru şi Eufrat hotarul cu parţii.
O cohortă de daci e atestată în Britania.
Cei mai mulţi dintre dacii rămaşi în provincia Dacia erau femei, bătrâni şi copii şi au fost romanizaţi rapid.
După cum se vede din inscripţii după o generaţie sau cel mult două dacii au adoptat chiar nume proprii romane.
Romanizarea nu s-a limitat la Dacia Romană.
Şi restul Daciei era controlat de romani.
În Muntenia, Moldova şi Basarabia au existat trupe romane, s-au construit castre, fortificaţii şi drumuri.
Bugeacul, sudul Basrabiei, făcea chiar parte din provincia Moesia Inferioară.
La retragerea legiunior întreaga Dacie era romanizată şi peste tot se vorbea latina în varianta ei popualară.

Slavii sunt un grup de popoare care au ca loc de origine Polonia de azi.
Mongolii, în migraţia lor, i-au târât după ei şi pe slavi care s-au despărţit în trei grupuri mari: slavii de răsărit (ruşii, rutenii), slavii de apus (polonii, cehii, slovacii) şi slavii de sud (sârbii, bulgarii).
Slavii de sud, pentru a ajunge pe locurile unde trăiesc azi, au trebuit să treacă prin Dacia. Venirea slavilor are loc în secolul al VI-lea când vin şi avarii.
O parte din triburile slave au rămas pentru totdeauna în Dacia.
Slavii stabiliţi în Dacia au locuit veacuri întregi împreună cu românii şi treptat au adoptat limba şi obiceiurile româneşti.
Prin urmare slavii din Dacia au fost asimilaţi.
Slavii nu au avut un rol hotărâtor în formarea poporului român.
La venirea lor poporul nostru era deja format în cea mai mare parte.

Etnic romanitatea noastră e constituită pe o bază daco-romană.
Avem şi sânge dac şi sânge roman.

Ideea romanităţii poporului nostru o găsim pentru prima dată consemnată în scris la cronicarii moldoveni şi munteni.

Marele vornic moldovean Grigore Ureche scria despre originea comună, romană, a tutror românilor: „Românii, câţi se află locuitori în Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureşu de la un loc sunt cu moldovenii şi toţi de la Râm (Roma) se trag. [...]
Şi locuitorii Ţării Româneşti [...] sunt o seminţie cu moldovenii.” (Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 134; Cf. şi Gândirea social-politică despre unire (1859), Culegere, Bucureşti, Editura Politică, p. 12.)

Contemporanul său muntean, stolnicul Constantin Cantacuzino, afirmă şi el originea comună a tuturor românilor: „Însă rumânii înţeleg nu numai ceştia de aici, ce si din Ardeal, carii înca şi mai numeroşi sunt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă (româna) [...] tot unii sunt. Ce dară pe aceştia, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântâna au izvorat şi cură.” ( Ene, Virgiliu; Cronicari munteni, Editura Albatros, Bucureşti, 1973, pag. 194)

Despre cronicarii Grigore Ureche şi Constantin Cantacuzino nu se poate spune, cum s-a spus fără temei despre reprezentanţii Şcolii ardelene, că ar promova catolicismul.

Ideea principală susţinuită de Şcoala ardeleană e tot originea noastră romană.
Învăţaţii transilvăneni preiau de la cronicarii munteni şi moldoveni ideea romanităţii noastre şi o dezvoltă susţinând-o cu argumente istorice şi filologice.
Figuri importante ale Şcolii ardelene, între care se numără şi Petru Maior, au creat adevărate monumente culturale şi istorice puse în slujba renaşterii neamului nostru.
Aceste lucrări au constituit baza teoretică a deşteptării sentimentului naţional românesc.

Petru Maior arăta: „Deci romanii aceia, la anul de la urzirea Romei 858... trimişi de împăratul Traian, ca să stăpânească satele şi oraşele, cuprinseră Dacia toată prin Banat până la Dunăre... De la aceşti stăpânitori ai Daciei romane este acel neam... carii pre limba lor se cheamă romani adică români.” ( P. Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, Gherla, 1883, p. 11; Cf. şi Antologia Gândirii social-potitice revoluţionare şi democratice româneşti, p. 51 -52)

Conştiinţa latinităţii noastre, afirmarea ei, ne-au ajutat să ne apărăm de detractorii care au încercat să ne tăgăduiască dreptul de a fi noi înşine şi de a trăi în Ţara noastră.
Demonstrarea latinităţii, romanităţii şi continuităţii noastre a reprezentat „reazimul constant şi de nebiruit al unei lupte milenare pentru păstrarea fiinţei etnice.” (B. Teodorescu, N. Iorga si educaţia maselor, Bucureşti, 1967, p.27)

Popescu Angela

Bibliografie
Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti 1940
Petre P. Panaitescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1941
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. ed. a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1972
Academician Constantin Gh. Marinescu, prof. univ. dr. Ion Gh. Marinescu, Originea daco-romană a poporului român în spiritualitatea naţională, site-ul DacoRomania