Apreciez incadrarea in tiparul "adolescentului rebel", dar intentia mea, care este mai degraba urmarea unei nevoi de autoconservare a sanatatii mele mentale, nu pleaca din ura. Ura e un sentiment foarte puternic. Admit prezenta unei mari dezamagiri si a dispretului, dar nici ele nu constituie motivatia mea. Referitor la instructia mea si rolul parintilor, pot spune ca insusi tatal meu a recunoscut zilele trecute ca nu stie la ce facultate sunt, desi nu am tinut informatia secreta. E doar un exemplu ilustrativ.
Pe langa toate acestea, trebuie spus ca intentia mea nu e aceea de a-mi abandona familia. Nu sunt nerecunoscator, doar ca nu vreau sa fiu nevoit sa repar o viata traita in greseli. Nici macar nu sunt cununati la biserica(desi eu am sprijinit ideea de a o face in prezent), deci in termeni religiosi nici nu suntem o familie.
Nu sunt matur, nu stiu ce voi face exact(nu am sustinut altceva), si nu simt ca necuratul ma controleaza- as prefera sa renuntam la imaginile socante in prezentarea situatiei. Nu suntem la pro tv aici. Tot ce vreau in viata asta e putina liniste. O merit, mi-am castigat dreptul la ea. Iar familia mea nu o sa-mi ofere asta niciodata.
|