Prima inmormantare de care imi amintesc a fost a unei rude, o matusa octogenara. M-a dus mama acolo, nu stiu de ce...
Am ramas cu amintirea vie, vie de tot, ca am intalnit ceva respingator, nebanuit de urat.
Am si acum o incruntare in mine cand imi amintesc episodul.
E unul din momentele cele mai neplacute din intreaga viata.
Iar atmosfera era jalnica. Un miros urat, femei cu conduita isterica, barbati care filosofau dincolo de intelegerea mea si care imi pareau caraghiosi, mama bocind si facindu-se urata (altminteri mama a fost mereu pentru mine, copilul, cea mai frumoasa fiinta din lume), o lume de-a dreptul oribila. Apoi, mai tarziu, nu pricepeam de ce aceiasi oameni care plangeau si jeleau, acum mancau cu pofta, radeau, se imbatau, vorbeau tot felul de nerozii... Totul tulbure, foarte...
Iar mortul... uh... un imens buboi umflat, o fata impietrita si galbejita, niste maini de ceara cu unghii urate, oribil...
Acuma, ca sunt mai invatat in rele, pot filosofa detasat sau pot mima adinca intelepciune fara sa ma simt prea derutat sau confuzat. Dar atunci cred ca eram total nepregatit pentru asa intalnire.
S-ar cuveni o educatie atenta pentru acest moment. Si, categoric, un copil e o fiinta mereu vulnerabila si imprevizibila in fata unor astfel de surprize de proportii.
Ca psiholog zic acum: de mor in curind, eu sper ca nu ma vor vedea copiii in cosciug. Vorbesc serios! As mai accepta, poate, de vor avea vreo 20-30 ani ...:) (acum au 2, 6, 12)
Chiar si atunci, as prefera sa ii scutesc de spectacol. N-au decat sa cunoasca moartea oamenilor din poze si din sala de anatomie patologica, la L.P., de voiesc. Zic si eu, nu va suparati...