4. continuare
In rastimpul acesta m-am casatorit cu minunata mea sotie, Colleen.
Ne-am tot mutat o vreme, datorita locurilor de munca, dar intotdeauna am mers la biserici harismatice, care aveau o teologie evanghelica, dar ofereau o experienta penticostala.
In cele din urma am ajuns in California de sud, unde ne-am stabilit. Am inceputa totodata sa mergem la una din cele mai „fierbinti” biserici evanghelice „harismatice” din zona.
Acolo s-a nascut o miscare nationala si internationala iar noi ne duceam la „biserica-mama” ( de fapt un amfiteatru de liceu) din Anaheim Hills, in California. Patorul senior purta o camasa hawaiana si fusese candva muzician profesionist, cantand la pian pentru formatia „The righteous brothers”, in anii ”60.
Slujbele erau conduse de o „echipa de inchinare” constand dintr-o trupa muzicala cu instrumente electrice si cantareti. Muzica era una contemporana, fiind in parte cu mare incarcatura emotionala si miscatoare.
Spre deosebire de celelalte slujbe la care mersesem, serviciul religios era foarte lung, dupa care urma o invatatura biblica, apoi un interval destul de haotic, in care oamenii veneau in fata si faceau tot soiul de lucruri, de la
a-si „re-inchina” vietile lui Hristos (treaba pe care se pare ca o faceam iarasi si iarasi) pana la a se ruga pentru altii si a da „cuvinte proorocesti”.
Oamenii plangeau, lacrimau, tremurau, se prabuseau la pamant, vorbeau in limbi – rastimpul acesta dura adesea si o ora dupa ce se sfarsea slujba formala. Apoi toti plecau la masa.
Ne-am obisnuit cu acest fel de biserica si, fiindca nu studiasem niciodata istoria bisericeasca, n-aveam nici un punct de referinta pentru a-mi da seama daca chiar asa trebuia sa arate o biserica.
(va urma)
|