Sa ne amintim de filmul Ostrov. Parintele Anatolie se caia sincer pentru pacate, desi gusta din plin din bucuriile duhovnicesti, prin rugaciunile lui facandu-se minuni.

Pe masura ce avea parte de mari bucurii duhovnicesti, se adancea si mai mult in smerenie. Cerea cu lacrimi sa fie iertat de pacatele comise in tinerete. Cu ce scop? Ca sufletul sau sa fie din ce in ce mai curat, iar ncuratul sa nu reuseasca sa-l arunce in mandrie. Astfel, a scapat teafar de ispitele care ii pot veni nevoitorului dupa unele bucurii duhovnicesti. De aici putem invata o lectie: de cate ori avem bucurii duhovnicesti, sa ne amintim de cele mai mari pacate, pentru a nu cadea in mandrie. Nu e gresit daca ne caim si daca ne facem griji pentru mantuirea noastra.

Daca simtim ca sentimentul culpabilitatii este in masura sa ne arunce in deznadejde, apoi sa ne amintim de la cine vine deznadejdea si sa spunem in gand: ,,Hristos s-a rastignit si pentru mine!'' Si asa, cu nadejde, sa mai facem un lucru placut lui Dumnezeu. Dar sa nu consideram ca mantuirea ni se si cuvine dupa ce ne impartasim. Sa ne cultivam trezvia si sa ne analizam gandurile, caci necuratul isi perfectioneaza armele pe masura ce ne spovedim si cautam sa-i fim placuti lui Dumnezeu.