Imi pare rau, dar eu inteleg martirajul ca pe o alegere, atunci cand te expui unui risc mortal, previzibil si real in numele credintei.
Ori, un preot cred ca risca mai putin sa fie ucis in biserica decat risti sa fii ucis mergand pe strada de acasa la servici.
A fost poate un preot bun si capabil prin lucrurile care le-a facut in viata, dar nu e cazul sa facem dintr-un eveniment nefericit si cvasi-intamplator ceea ce nu este de fapt.
Ma intreb totusi cati preoti au totusi de a face cu persoane care au clar probleme de ordin psihic si nu au timpul, resursele sau vointa de a-i directiona spre ajutor de specialitate si poate chiar, de ce nu, asistenta spirituala mai speciala.
Comunicatul biroului de presa al Patriarhiei deplange violenta din societate, dar ce face Biserica pentru societate mai mult decat a pune preoti in biserici oricum insuficiente?
Se porneste de la premiza ca romanul este ~90% crestin cand de fapt este in jur de 5% crestin practicant (adica ceea ce conteaza), pentru crestinarea (in adevaratul sens al cuvantului) celor de 85% se face prea putin.
Iar in acest sens, solutia nu sunt gardienii si perchezitiile corporale la intrarea in Biserica.
|