Reluând problema dintr-un punct de vedere mai extins şi cu bogate legături cu trecutul Bisericii româneşti, I.P.S. Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, caracterizează astfel lucrarea misionară a lui Niceta: „Şi-a desfăşurat activitatea sa proeminentă de arhipăstor, catehetică, misionară şi teologică în spaţiul daco-roman din sudul Dunării, dar ipotetic în modul cel mai plauzibil, fie direct, fie indirect - prin misionarii săi - şi în nordul Dunării” . După analiza scrierilor acestuia, care au un caracter catehetic-misionar prin excelenţă şi ţinând seama de activitatea misionară atât de prestigioasă a celebrului ierarh, Înalt Preasfinţia Sa afirmă în concluzie: „În concepţia unor episcopi ca Sfântul Niceta de Remesiana, spaţiul chemării lor evanghelice la mântuire era infinit, iar infinitatea spirituală dacică - element de structură fiinţială şi la episcopul de Remesiana - găsea un impuls nou în imperativul creştin al mântuirii oamenilor; în lumina acestui imperativ şi-a desfăşurat sfânta sa lucrare de convertire în spaţiul Daciei Mari, pentru acelaşi popor creştin atât din dreapta cât şi din stânga Dunării”.

După cum rezultă din prezentarea de până acum, părerea că Sfântul Niceta şi-a întins activitatea sa şi în nordul Dunării este susţinută, uneori cu prudenţă, la modul ipotetic, avându-se în vedere mai ales zelul de misionar, credinţa puternică şi însuşirile personale de catehet erudit ale acestui memorabil episcop. În ceea ce ne priveşte, socotim că „se poate admite că osârdia episcopului misionar din Remesiana şi-a întins autoritatea şi pe meleagurile locuite, în acele vremuri frământate, de strămoşii noştri, dacă nu direct, desigur prin călugării săi ajutători”. Această concluzie este sprijinită şi de caracterul dinamic al lexicului creştin de origine latină şi greco-latină întrebuinţat de Sfântul Niceta, ca şi de ecoul amintirii predicii sau al scrierilor sale, la nordul Dunării în literatura religioasă populară românească.

Sfântul Niceta s-a folosit în această activitate misionară şi pastorală şi de opere scrise. Moştenirea literară ajunsă până la noi de la el îl arată pe autor ca pe un teolog erudit al timpului, care veghea cu străşnicie la apărarea dreptei-credinţe. În această privinţă, un manuscris latin din veacul al IX-lea precizează: „Apoi trebuie spus pe scurt în ce fel poate să fie înţeles însuşi Simbolul credinţei, după cum l-au tâlcuit şi învăţătorii Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, adică Fericitul Atanasie, Ilarie, Niceta, Ieronim, Ambrozie, Augustin, Ghenadie, Fulgenţiu, Isidor şi ceilalţi, sau cum ne-au învăţat venerabilii învăţători ai noştri”. Aşezarea lui Niceta între Ilarie şi Ieronim arată prestigiul de care se bucurau scrierile sale.

Pe baza unor manuscrise, lui Niceta i se atribuie, între altele, următoarele scrieri: Despre diferitele numiri ale Domnului nostru Iisus Hristos (De diversis appellationibus), Despre privegherea robilor lui Dumnezeu (De vigiliis servorum Dei), Despre folosul cântării de psalmi (De psalmodiae bono) şi imnul Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm (Te Deum laudamus). După conţinut scrierile acestea se pot împărţi în două categorii: unele, cu preocupări catehetice, didactice, prin care autorul făcea cunoscută învăţătura creştină catehumenilor săi sau întărea această învăţătură apărând-o de rătăcirile ereticilor şi de superstiţiile păgânilor; altele, cu conţinut practic, privind viaţa liturgică a comunităţii creştine: participarea la slujbe, atitudinea în timpul serviciului divin, cântarea în comun, ţinuta vestimentară etc.

Despre diferitele numiri... este un mic tratat dogmatic cu caracter polemic şi ţinută de predică asupra numirilor date Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Scriptură. Sunt evocate numele şi numirile: Cuvânt, Înţelepciune, Lumină, Putere, Dreapta (mână), Braţ, Înger, Om, Miel, Oaie, Preot, Cale, Adevăr, Viaţa, Viţă-de-vie, Dreptate, Răscumpărare, Pline, Piatră, Doctor, Izvor de apă vie, Pace, Judecător, Uşă. Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos „este numit - toate acestea, fiindcă este unul şi acelaşi, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeul nostru, ca să se cunoască raţiunea puterii şi stăpânirii Lui”. În partea a doua sunt arătate sensurile acestor numiri, iar în partea a treia, aplicarea în viaţa creştinului. Trăirea în adevărul numelui lui Hristos îl întăreşte pe creştin în toate împrejurările vieţii sale pământeşti, făcîndu-l să meargă neabătut către „tainele cerului” şi „părtăşia îngerilor”. Reţinem dubla tâlcuire în viaţă a numelui Mântuitorului Hristos. (Pace): „Se numeşte Pace, fiindcă a strâns laolaltă pe cei dezbinaţi şi ne-a împăcat cu Dumnezeu-Tatăl”... „Dacă te chinuie mânia şi te nelinişteşte neînţelegerea cu semenii tăi, mergi la Hristos, căci El este Pacea, ca să te împaci cu Tatăl şi să iubeşti pe orice om după cum socoteşti că trebuie să fii iubit şi tu”.

Opera care l-a făcut foarte cunoscut pe neobositul apostol este un catehism alcătuit pentru cei ce se pregătesc să primească Sfânta Taină a Botezului. Ulterior el a fost numit şi cunoscut cu titlul de Cărticele de învăţătură. Din cele trei fragmente rămase din cartea întâi a catehismului se poate constata capacitatea Sfântului Niceta de a mijloci cunoştinţele, dragostea lui părintească faţă de cei doritori să se instruiască în învăţătura ortodoxă. Se cuvine ca cei ce vin la credinţă să cerceteze amănunţit adevărurile necesare. Cel ce vine la Botez nu poate să prevadă o binefacere mai mare decât aceasta ce-i stă în faţă. Căci ce poate să fie mai bun decât hotărârea omului de a deveni din păgân credincios, din păcătos drept, din sclav liber, din duşman prietenul lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cereşti ?

Catehismul se adresează tuturor căci Botezul nu face părtinire, ci se acordă oricărui credincios: celui liber şi sclavului, bărbatului şi femeii, bogatului şi săracului, cetăţeanului roman şi barbarului, cu condiţia de a părăsi pe omul cel vechi al păcatului şi a se înnoi sufleteşte, potrivit cuvântului Apostolului Pavel, prin care a vorbit Dumnezeu: „...v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit” (Col. 3,9,10).

Catehumenul este socotit un oaspete şi vecin al credincioşilor; el aude de afară tainele, dar nu le înţelege; simte harul, dar nu şi-l însuşeşte, însă din acest moment, el începe să se numească om credincios. Cei ce vin la Botez se curăţesc întocmai ca printr-un foc purificator, deoarece cuvintele Domnului din care sunt alcătuite exorcismele sunt ca nişte flăcări. „Lepădările de diavol” pregătesc primirea harului.

Combătând rătăcirile păgânismului, Sfântul Niceta vorbeşte despre puterea rugăciunii împotriva păcatului care vine de la diavol. Cel ce se instruieşte cu privire la credinţă, pentru a nu păcătui, să rostească: „Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul” şi celelalte. Simbolul de credinţă trebuie învăţat pe dinafară, „ca el să ţină, prin memorare, scurtimea simbolului în inimă”, şi să-l rostească zilnic înainte de culcare şi la sculare, meditând asupra lui în orice ceas. De asemenea, să rostească Rugăciunea domnească şi să se întărească cu semnul crucii împotriva diavolului. De altfel, autorul combate şi alte rătăciri păgâneşti, din acea epocă. Zeci de pagini condamnă ghicirea viitorului cu ajutorul horoscopului.

Cartea a cincea din amintitul catehism, Despre simbolul credinţei, este una dintre cele mai valoroase tâlcuri a Crezului. Aici aflăm o amănunţită expunere despre credinţa în Sfânta Biserică Sobornicească (catolică). Biserica înseamnă adunarea tuturor sfinţilor, şi învăţatul episcop dezvoltă această definiţie făcând următoarea precizare: „De la începutul lumii, fie patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov, fie profeţii, fie apostolii, fie mucenicii, fie ceilalţi drepţi care au fost, care sunt şi care vor fi, formează o singură Biserică, fiindcă au fost sfinţiţi într-o singură credinţă şi mărturisire, au fost însemnaţi într-un singur Duh, au constituit un singur trup. Capul acestui trup se arată că este Hristos, după cum s-a scris” (Efes. 1, 22; 5, 23; Col. 1, 17). Ei spun încă mai mult. Chiar îngerii, puterile şi stăpâniile cereşti se unesc în această Biserică-una, fiindcă ne învaţă apostolul că „în Hristos au fost împăcate toate, nu numai cele ce sunt pe pământ, ci chiar cele din cer” (Col. 1, 20). Aşadar, crezi că în această Biserică-una, vei dobândi „comuniunea sfinţilor” (cap. 10). Prin „comuniunea sfnţilor”, Sfântul Niceta înţelege legătura harică supranaturală, care uneşte pe toţi credincioşii împărăţiei lui Dumnezeu, pe cei din viaţa aceasta şi pe cei din Biserica triumfătoare, într-o mare familie spirituală.

Apostolul daco-roman îi îndeamnă pe credincioşi să ţină cu tărie la Biserica sobornicească în care se păstrează adevărul de credinţă ortodox. „Într-adevăr, spune el, sunt şi false biserici, dar tu să nu ai nimic comun cu ele, ca, de exemplu, a maniheilor, a catafrigienilor, a marcioniţilor sau ale celorlalţi eretici sau schismatici, pentru că ei încetează de a mai face parte din această Biserică Sfântă. Ei cred în învăţături diavoleşti ale înşelătorului şi cred astfel şi lucrează altfel decât a poruncit Hristos Domnul şi decât au transmis apostolii” (cap. 10). Reţinem că Sfântul Niceta nu prezenta învăţătura despre Biserică teoretic, ci o lega de viaţa credincioşilor spre a-i ţine strâns uniţi în mărturisirea credinţei ortodoxe. El este primul care a dat creştinătăţii ideea despre dimensiunea verticală şi orizontală a Bisericii, expusă simplu, clar şi cuprinzător, în expresia „comuniunea sfinţilor”, învăţătură păstrată de Ortodoxie cu sensul ei iniţial, patristic.