[Traditie]

În prealabil postat de s_s_s

nu este deloc adevarat ... am fost la intalniri natioanale si internatioanale ale tineretului catolic (la ortodocsi nu se face asa ceva) si au fost o multime de programe constructive... la catolici se face educatie religioasa serioasa...bineinteles doar pentru cei care vor ..daca te duci intr-o biserica ortodoxa si in una catolica ..de departe gasesti mai multi tineri in cea catolica ..

Ai fost si la asa ceva:


[size=1]Tabăra ECUMENICA din Tg. Lăpuş, exemplu concret de formare în spiritul umanismului integral



ECUMENICA
TABĂRA PENTRU TINERET
TG. LĂPUŞ, 16-23 august 2006
Ediţia a VIII-a
Această tabără nu e doar una religioasă, ci şi una cultural-socială. Pe lângă conferinţele zilnice susţinute de personalităţi ale lumii religioase şi laice, în fiecare an reînviem spiritul Evului Mediu printr-un carnaval medieval de anvergură, cu muzică şi dansuri medievale, cu personajele cetăţii medievale (regele, regina, bufonul, curteni, călugări, saltimbanci, vrăjitoare, prinţese etc);
Organizăm excursii prin Ţara Lăpuşului, la biserici monument, la gospodari ce mai obţin var ca şi acum 1000 de ani sau cărbune din lemn, nopţi de veghe cu lumânări pe lacuri, concursuri sportive, de cultură generală, de creativitate, de pictură, distractive etc.
În 2001, tinerii (peste 150) au avut posibilitatea să fie ziarişti pentru o zi, să ia interviuri, să aplice chestionare despre tabără.
S-au făcut castele din nisip şi modelaj în lut, au fost seri de folclor (mituri populare prezentate de profesori universitari într-un mediu natural fermecător).
Toată lumea a învăţat să lucreze cînepa, de la cules pînă la obţinerea pânzei şi menţinerea ei, folosind unelte de pe vremea străbunicilor: meliţă, urzoi, vârtelniţe, fusăriţă, răschitorul, ciubărul, cujeica, războiul de ţesut, durgalăul, maiul, ticlazăul; să taie lemne cu securea, să mulgă vaca etc., în cadrul unui concurs de reînviere a tradiţiilor.
S-au făcut excursii pe munte, am vizitat mine părăsite şi am cules afine cu pieptenele special confecţionat. Seara s-a aprins focul de tabără şi s-a cîntat şi dansat la un concert folk live.
Tabăra a presupus şi vizite la meşteri populari – sculptori în lemn de porţi maramureşene, troiţe, măşti, icoane, de asemenea vizite la spital şi la săracii din oraş, cu pachete de mâncare.
Am imaginat şi o călătorie iniţiatică la Locurile Sfinte (simbolizate în acest caz de Mănăstirea Rohia – situată la 7 km de Tg. Lăpuş). Călătoria se desfăşura pe un drum de ţară şi prin pădure. Au fost 7 etape, cu 7 încercări diferite. Echipele plecau la 10 minute diferenţă una de alta. Tinerii au trebuit să poarte câte un rucsac plin cu bolovani (simbolul păcatelor noastre), de asemenea să-şi formeze un lider din mers (având în vedre că echipele au fost formate pe loc, tocmai pentru a-i pune în situaţii-problemă), care să încurajeze membrii grupului, să-i sfătuiască.
Drumul spre mănăstire era complet necunoscut „pelerinilor”, aceştia fiind ghidaţi de semne făcute pe copaci sau pe iarbă (unele făcute în mod intenţionat pentru a deruta); toţi trebuiau să gândească rapid şi într-un mod creştin deoarece aveau de trecut mai multe probe-încercări: de cultură generală, proba bunului Samaritean, proba de îndemânare – prinderea cu gura a unor mere dintr-un lighean cu apă), salvarea unui păgân muribund (un student la teatru a jucat perfect rolul păgânului în agonie) de la pedeapsa iadului, prin botezarea lui cu apă însoţită de semnul crucii; proba de dans şi de muzică a constat în improvizarea unui dans pentru o melodie la fel de improvizată, apoi proba de rezistenţă şi „alpinism”: în mai puţin de 2 minute au trebuit să se caţere pe unul sau doi membrii ai grupului pentru a păstra cât mai puţine picioare pe pământ; proba 7: pentru că era luni au trebuit să scrie pe o foaie tot ce îşi mai aminteau din Evanghelia zilei precedente. Totul s-a terminat cu vizita la Mănăstirea Rohia (locul unde a trăit şi este şi îngropat Nicolae Steindhardt), unde am putut vedea Marea bibliotecă şi vestitele ei volume, colecţia de cărţi vechi şi icoane, altarul de vară, capela, toate învăluite într-o poezie blândă, văratică.
Concluzia acestui traseu de iniţiere era că oricâte încercări avem de depăşit în viaţă, nu trebuie să ne îndepărtăm de Calea cea Dreaptă.
În 2002, întâlnirea de la Tg.Lăpuş s-a vrut mai mult decât o tabără de vară. Am invitat tineri din toată ţara în intenţia de a inaugura o întâlnire a tineretului creştin de pretutindeni. Au fost invitate personalităţi profesori, preoţi, scriitori de toate genurile pentru a ţine conferinţe-discuţii cu tinerii şi adulţii.
La acţiunile din anii precedenţi (revăzute şi îmbunătăţite) s-au adăugat foarte multe lucruri inedite:

concursuri de regionalisme şi arhaisme, de citate celebre, parodii după melodii populare sau de muzică uşoară, poezie dadaistă;
* lansarea pe apă de mesaje pacifiste, creştine, în sticle (s-au schimbat rolurile: salvatorii ne-am vrut noi, iar naufragiaţii – mai mult sau mai puţin – vor fi fost cei ce-au pescuit şi citit scrisorile noastre de iubire şi prietenie);

* ziua scriitorilor: vizita unui grup de scriitori ardeleni, conduşi de d-l redactor de televiziune Radu Ţuculescu de la TVR Cluj; am ascultat scriitura fiecăruia în mijlocul singurului muzeu de sculptură în aer liber din România – Muzeul Florian (situat la 4 km de Tg.Lăpuş);

* prezentare de modă medievală bluff (gen vrăjitoare pe mătură, rege detronat, călău cu spînzurătoare portabilă, înghiţitor de flăcări cu extinctor etc.);

* concursuri sportive: fotbal, baschet, poligon de biciclete, ştafete, concursuri de înot, discoteci în pijama, întreceri distractive (ex.: cum facem mămăligă la ceaun, mâncare chinezească: cine termină primul-întrecere pe echipe), probe pentru acordarea de prim ajutor în situaţii extreme, alpinism etc.;
...............

În 2005, parcursul spiritual al tinerilor a fost ghidat pas cu pas de călugărul carmelitan Adolfo Scandura, care a şi susţinut colocvii zilnice despre păcatele capitale, antrenând toate echipele într-un adevărat maraton al cunoaşterii de sine.


...............

Acest mozaic de acţiuni, cimentat cu prietenie şi iubire de aproapele, nu face decât să pună în evidenţă convingerea noastră că pe Dumnezeu îl găseşti şi în jocuri, dans sau muzică sau, şi mai simplu, te găseşte El atunci când râzi, când sari, cânţi sau scrii.
Pr.Silviu Hodiş
...................

Primul obstacol a apărut de la însuşi Dumnezeu sub forma unui drum inundat, dar pe care l-am trecut cu picioarele, nu speriindu-ne de apa ce ne intra în încălţăminte şi ne uda pantalonii, ci bucurându-ne ca nişte copii care pot, în sfârşit, să simtă cum se topesc în natura din jur. Toată apa aceea ne-a făcut să râdem şi să glumim pe seama ei ori de câte ori ne aduceam aminte.
Am alergat spre prima probă, privind cu nesaţ dealurile împădurite din jurul nostru. Când am ajuns aici, o idee i-a venit unuia dintre noi şi asta ne-a uşurat munca.
Părea aşa de uşor…
La a doua probă un cuvânt este de ajuns pentru a ne organiza şi totul venea parcă de la sine.
Pas cu pas ne-am descoperit unii pe alţii. Strigătul de încurajare nu ne-a părăsit nici o clipă simţind cum ne leagă în câteva clipe pentru eternitate. Strigam cu toţii din tot sufletul către Dumnezeu o rugăciune, apoi alta şi alta…
Pădurea răsuna de vuietul uralelor, iar dealurile ne răspundeau cu ecoul lor. Puterea şi însufleţirea ce ne doream se întorcea la noi prin fiecare copac, prin fiecare frunză, piatră sau fir de iarbă. Nu mai era frig, nici oboseală, ci doar o bucurie sinceră, ce creştea în noi precum aburii din dealurile mustind de apa ploii.
Probă după probă ne îndeplineam lucrarea cu zâmbete în suflet şi căutări de laudă.
Simţeam cum hainele se lipesc de mine, iar în palmă sudoarea picura pe pământ, contopindu-se cu a celui din urma mea. O clipă l-am privit în ochi, mi-a zâmbit şi s-a întors spre cel ce îl urma, spre ai oferi mai departe o privire vie şi un zâmbet.
Am străbătut drumul, am înfruntat pădurea, am luat dealul în piept pe cărările lui înguste până când, într-un sfârşit, măreaţa turlă a bisericii a răsărit dintre vârfurile copacilor.
Ne apropiam alergând şi strigând de bucurie până când, în faţa unei porţi, ne-am oprit uimiţi: Rohia!
Soarele de seară sufla aur pe acoperişurile şi zidurile mănăstirii. Străluceau icoanele, împletind lumina lor cu căutările vecerniei ce păreau să legene încetişor pădurea.
Emoţionaţi, nu îndrăzneam nici unul să spunem ceva. Ne auzeam răsuflarea unul altuia. Păşeam încet, parcă să nu tulburăm pacea aceea sfântă ce domnea peste tot.
Ne-am apropiat mai cu îndrăzneală, spălându-ne feţele de noroi şi apoi închinându-ne la sfintele icoane.
În faţa bisericii, ne-am adunat în curând cu toţii, privind în jurul nostru cu fericire: „A meritat totul!”
Pe drumul spre întoarcere ne priveam unii pe alţii şi ne vorbeam. Era în noi ceva nou şi frumos, iar în ochii celui de lângă mine vedeam un om, un om aparte: prietenul meu.
E plin pământul de prieteni, dar uneori, în vâltoarea vieţii, te întâlneşti pe drum cu tine însuţi.
[/size]

http://www.oecumene.radiovaticana.org/rom/Articolo.asp?c=90659