Multumesc de raspuns.
Uitati ce am gasit:
"Lucru deosebit de insemnat nu este insa numai marturisirea pacatelor, ci cainta, adica parerea de rau si durerea sufleteasca pe care o simte crestinul pentru pacatele savarsite in felurite chipuri. Caci fara de cainta, Sfanta Marturisire sau Pocainta nu ne aduce roadele dorite ; nu ne aduce iertarea si impacarea cu Dumnezeu . Iar cainta trebuie sa fie sincera, deplina (pentru toate pacatele) si sa izvorasca din credinta, nadejdea si iubirea lui Dumnezeu.
[...]
Marturisirea sau insirarea pacatelor fara cainta adevarata si fara hotarare de indreptare, nu aduce iertarea pacatelor (Luca XIII, 5)."
http://www.resurse-ortodoxe.ro/ortod...a-spovedaniei/
Doar mie mi se pare o contradictie intre faptul ca preotul da dezlegare de pacate si crestinul pleaca deci cu convingerea ca pacatele i-au fost iertate, insa de fapt, conform celor scrise mai sus, pacatele nu sunt deloc iertate fara cainta pacatosului?
Scrie apoi:
"Dupa ascultarea celor marturisite de crestin, daca din ele se vadeste cainta si hotarare de indreptare, preotul-duhovnic il dezleaga pe acesta prin cuvintele: “Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii Sale de oameni, sa te ierte pe tine, fiule, si sa-ti lase toate pacatele. Si eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin”.
Cum poate preotul judeca cainta unui om cand inima omului doar Dumnezeu o cunoaste? De cate ori am fost la Spovedanie nu am vazut sa fi analizat preotul nivelul meu de cainta, pe langa faptul ca este nevoie de o empatie pe care putini preoti o au cu adevarat, dar toti te asigura ca prin puterea data lor, pot ierta pacatele. Si iata ca se contrazice flagrant cu cele scrise mai sus.
Iar daca cer lamuriri, sunt catalogata in fel si chip. Ma intreb de ce nu se poate purta o discutie constructiva si pasnica. De aceea ajung mereu la aceeasi concluzie: pentru ca nu sunt suficiente raspunsuri.
Si uitati ce mai scrie:
"Potrivit cu greutatea pacatelor marturisite si dupa cea mai buna socotinta a preotului-duhovnic, celui ce s-a spovedit i se da, inainte de dezlegare , un canon de pocainta, ca de pilda : rugaciuni, metanii, participarea la sfintele slujbe si indeosebi la Sfanta Liturghie din duminici si sarbatori, fapte de milostenie, infranari de la anumite mancaruri sau fapte. Toate acestea nu urmaresc pedepsirea celui ce s-a marturisit, ci indreptarea lui; ele sunt asemenea unor leacuri spre insanatosire duhovniceasca, spre intarire in virtute si indepartare de pacat.
Niciodata nu am primit canon inainte de dezlegare ci mereu dupa, si doar am citit intr-o istorie a bisericii ca asta a fost practica bisericii intr-o anumita perioada: de a da intai un canon si doar dupa infaptuirea lui, daca se vedea cainta penitentului si dorinta lui de a se reintegra in comunitate, era iertat si reintegrat.
Si daca tot este deschis subiectul iertarii, ce trebuie inteles dintr-o situatie de genul urmator (nu rara la noi): oameni spovediti si impartasiti ajung pe la cate o manastire unde se spovedesc si duhovnicul de acolo le spune ca preotul parohial nu ar fi trebuit sa le dea dezlegare, ca pacatele sunt prea grave si astfel de preoti ajung in Iad impreuna cu enoriasii lor? Daca nu ati intalnit astfel de caz, cred ca, cu o simpla cautare pe net veti gasi marturii. Eu am primit marturie si in mod direct, si bietul om convins ca duhovnicul calugar l-a salvat pentru ca i-a dat canon greu, in timp ce, ceea ce ii dadea duhovnicul parohial de ani de zile nu il ajuta cu nimic...
Multumesc de raspuns.