[delia31]

În prealabil postat de catalin2

Exista si un dar, nu stiu daca la sfarsitul vietii nu s-a pocait si intors la credinta.

Cu tot respectul pentru eruditul si omul de cultura care a fost, nu stim ce a fost in sufletul lui pe patul mortii. Dumnezeu sfantul sa il ierte si pe el, asa cum i-a iertat si pe multi altii.

Dar, exista si un dar, din ce au observat si relatat altii:

„Se poate spune orice despre ultimele zile ale lui Mircea Eliade, numai că a murit ca un om religios (şi cu atît mai puţin ca un creştin ortodox) – nu!

După ce s-a ocupat o viaţă întreagă cu religiile, după ce a teoretizat cu toate prilejurile valoarea transfiguratoare a morţii (corolar mistic al oricărei existenţe, salt şi salvare în eternitate), s-a trezit în faţa ei neliniştit şi neajutorat, agăţîndu-se cu disperare nu de vreuna dintre propriile sale teorii, nici de vreo “carte sfîntă”, ci de opul cvasi-pozitivist Life after life (Raymond Moody), coborînd dintr-o dată la nivelul cel mai vulgar al confruntării cu moartea.

El caută să se convingă, în clipele de pe urmă, cu angoasa tipică a oricărui necredincios (sau a oricărui credincios inautentic), că moartea este “un semn de lumină”, că ea nu înseamnă pur şi simplu dispariţie în neant. E o prăpastie între seninătatea morţii “mioritice”, cu care s-au învrednicit să moară “oamenii arhaici”, analfabeţii aceia cu adevărat religioşi (pe care el însuşi i-a exaltat adesea în scrierile sale, mai ales în anii tinereţii) şi această moarte chinuită de savant americanizat.

Iată relatarea nefericitului său discipol, Ioan Petru Culianu: “M. E. citeşte foarte mult despre Life after life – Viaţa după viaţă – şi e convins că moartea e un semn de lumină.
Repetă asta de mai multe ori. Chr. [soţia sa, Christinel – n. n.] şi S. L. [fiziciana Sanda Logan – n. n.] numesc autorii a două cărţi care au adunat mărturiile unor oameni scăpaţi ca prin minune de la moarte…”.

Şi, mai departe, I. P. Culianu se întreabă şi-şi răspunde: “Oare pe cine încearcă să convingă de cele de mai sus, pe noi ori pe sine însuşi? Pe amîndoi [sic!], cred” (a se vedea M. Eliade, Memorii, vol. II, Ed. Humanitas, Buc., 1991, p. 202).

Te întrebi ce rost mai poate avea o “religiozitate” care nu-ţi dă sentimentul proiecţiei reale în veşnicie, certitudinea senină şi nediscursivă a propriei nemuriri?!
Religia autentică, plenar întruchipată în creştinism, depăşeşte dihotomia tragică viaţă-moarte, rezolvînd-o în taina învierii.

De altfel, religia înţeleasă ca simplu “exerciţiu” sau “joc” spiritual înlăuntrul istoriei nu este decît o seducţie absurdă şi vană.

Iar pentru ca ea să nu rămînă numai atît, e nevoie ca omul să trăiască nu doar cu conştiinţa vagă a unei divinităţi cvasi-abstracte, ci într-o relaţie vie şi personală cu Dumnezeul unic şi real.

La aceasta se referă şi Apostolul cînd zice: “Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia! (I Corinteni 15, 22), însă “dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, sîntem mai de plîns decît toţi oamenii” (I Cor. 15, 19).

Dar Mircea Eliade n-a sfîrşit prin a medita la Cuvîntul lui Dumnezeu, ci a înţepenit într-un fotoliu citindu-l pe Cioran (Exercices d’admiration).

Dacă în tot ce ni se întîmplă sînt “semne” (una dintre obsesiile autorului Nopţii de Sînziene), atunci nu poţi să nu te întrebi dacă nu-i cumva şi acesta un “semn”: să închei conturile existenţei citind elucubraţiile “subţiri” ale unui ateu păgînizant!

Tot ceea ce a urmat a fost spectacolul jalnic al unei teribile confuzii spirituale, pe care Mircea Eliade însuşi a favorizat-o în sufletele celor apropiaţi: pe de o parte confuzia între religie şi cultură, pe de altă parte aceea între spiritul ecumenic tradiţional şi “ghiveciul” pseudo-religios al lumii moderne.

La căpătîiul muribundului se citeşte şi se povesteşte: nu din Evanghelie sau din vreo carte de rugăciuni, ci din proza sofisticată a lui Lampedusa (nuvela Ligheia)! De această speţă a fost “Marea Veghe” de care pomenea I. P. Culianu. Vorba aceea, “moartea e pe noi”, iar noi ne îmbătăm cu Fabula acestei lumi…

Şi astfel românul botezat ortodox Mircea Eliade, omul cel mai norocos al unei generaţii martirizate sub semnul crucii lui Hristos, marele istoric şi teoretician al religiilor, idolul atîtor muritori ce s-au amăgit a fi descoperit prin el “sensurile originare” ale lumii şi ale vieţii, s-a stins, la 22 aprilie 1986, într-o atmosferă de coloratură sectaristă şi – cu sintagma generaţiei lui – „iudeo-masonică”, primind „extrema uncţiune” de la un pastor negru anglican, aşa cum el însuşi lăsase dispoziţie, “ca semn de înfrăţire între rase şi religii” (?!).

În ziua de 23 aprilie 1986 a fost ars într-un crematoriu din Chicago (“cremat”, zice I. P. Culianu).
Serviciul memorial a avut loc în Capela Rockfeller. Atît la incinerare, cît şi la ceremonia ulteriară, s-au citit pagini din opera sa (filosoful David Tracy a înţeles să plaseze un pasaj din Mitul eternei reîntoarceri între două texte biblice: Înţelepciunea lui Isus Sirah şi Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul). Elogiul cel mai substanţial i l-a făcut evreul Saul Bellow.

Slavă Domnului că, fără nici o dispoziţie din partea răposatului, bisericile noastre ortodoxe din America l-au prohodit de la distanţă în legea strămoşească, rugîndu-se cu smerită cuviinţă pentru odihna sufletului său!

Un an mai tîrziu, la parastasul ţinut în ţară, la Biserica “Sf. Silvestru” din Bucureşti, mi-a fost dat să aud cu nedumerire pomenindu-se nu de “robul lui Dumnezeu Mircea”, ci de “robul lui Dumnezeu Mircea Eliade”… Poate că Dumnezeu (iertată să-mi fie vorba proastă!) a înţeles astfel mai bine despre cine se făcea pomenire şi, impresionat de atîta prestigiu ştiinţific, îi va trece cu vederea pînă şi păcatul împotriva Duhului Sfînt… ” (sursa: Razvan Codrescu).