[Mihailc]

V-aţi împotmolit în metafizică pentru că nicio parte nu stăpâneşte nici termenii implicaţi şi nici un mental chivernisit duhovniceşte pentru a aprecia corect cât poţi să vorbeşti despre asemenea lucruri şi când ar trebui să taci, lăsând taina în pacea ei nesfârşită şi insondabilă.
Excesul de speculaţie şi vânătoarea de certitudini întemeiate pe logica omenească au făcut mult rău Bisericii şi continuă să mai facă, întrucât sugestia şarpelui din Geneza 3:5c (...cunoscând binele şi răul) nu şi-a epuizat puterea de fascinaţie asupra naturii umane. Doar că în ecourile ei îndepărtate, dar la fel de viguroase, prin care supravieţuieşte în lumea contemporană, şi-a multiplicat formele de expresie, iar acum avem o mulţime indeterminată de disjuncţii (adevărat şi fals, ortodox şi heterodox, frumos şi urât etc, ca să mă limitez doar la câteva mai populare), pe care le vrem musai tranşate şi sistematizate, după cele mai riguroase exigenţe scolastice.


Părinţii din secolul IV, mă refer în special la Capadocieni dar nu numai, au ţinut să apere deopotrivă Treimea şi unitatea lui Dumnezeu în faţa acuzaţiei de politeism formulată de iubitorii de prea multă claritate logică, precizând că în Fiinţa Dumnezeiească, realitatea ipostatică nu subzistă autonom sau în opoziţie, cum se întâmplă în natura umană divizată de păcat. Prin urmare, acolo unde este Fiul ipostatic, este şi Tatăl şi Duhul Sfânt în virtutea Deofiinţimii Lor care face ca între Persoanele Sfintei Treimi să existe, exprimată în limbaj omenesc fatalmente limitat, o unitate perfectă de viaţă, voinţă şi lucrare. Acestă unitate a fost exprimată prin termenul sintectic de perihoreză şi a stat (şi) la temelia dogmei hristologice de la Calcedon prin celebrele patru epitete negative ("neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit") care vorbesc despre o unitate şi mai dificil de înţeles şi definit decât ce vorbiţi voi aici, aceea dintre două naturi separate de o prăpastie ontologică uriaşă.
Hristos, devenind părtaş naturii noastre umane, a făcut posibilă mântuirea prin Cruce şi Înviere, de care ne putem împărtăşi în virtutea deofiinţimii cu El, aici fiind vorba de o reparaţie ontologică (adică la nivelul cel nivelul cel mai profund al fiinţei). În felul acesta înţelegem expresia "nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" ca pe o participare reală (deşi tainică) la fiinţa lui Hristos , fără ca să dăm în aberaţii cum că am fi "posedaţi", chiar şi la modul pozitiv, de către ipostasul lui Hristos prin abandonarea prealabilă a trăsăturilor noastre personale.


ps - vă rog nu mai folosiţi cuvântul "eretic" pe post de înjurătură subînţeleasă!