De esența creștinismului este, după părerea mea, conștientizarea propriilor păcate.
Nu degeaba rugăciunile ne aduc aminte de acest lucru: Ca valurile marii s-au ridicat asupra mea faradelegile mele si ca o corabie pe luciul marii ma inviforez de multimea greselilor
Acuma, dintre păcatele astea, unul este tocmai acela care ne împinge să credem că nu suntem chiar așa de păcătoși; uite, vecinul a primit 3 ani pentru furt calificat; uite, vecina mănâncă de dulce în post (și-mi face și mie poftă, păcătoasa). Eu, în schimb, am niște păcate, dar nu chiar așa de mari.....
Prototipul creștinului trebuie să fie vameșul care-și plângea păcatele. Ori, sunt sigur că vameșul, stând cu ochii în pământ, nici nu a apucat să-l vadă pe fariseul cel mândru, darmite să se mai apuce să cugete că, uite, fariseul o duce mai bine ca el, are de unde da pomană, e mai bine văzut în societate etc.
|