Spunea Parintele Steinhardt: ,,Suntem chemaţi a nu ne pierde în vagi şi măreţe planuri şi deziderate, ci a da ajutoare practice (neplăcute, la nevoie; scârboase, la nevoie; agasante, de va fi cazul) celui de lângă noi. A ne fi milă de actuala şi reala durere a vecinului. În parabola Mariei-Magdalena, aşa cum o vede opera rock-pop — iar parabola se va citi atâta vreme cât vor fi ascultate Evangheliile — Hristos nu e numai Dumnezeu pentru care orice sacrificiu am face e prea mic — ci e şi simbolul omului îndurerat din faţa noastră. Pe el să-l ajutăm, cu fapta, acum, cu ce putem, măcar cu o vorbă bună, o consolare, o ureche atentă, un dar, un drum la farmacie, pe el, nu pe cei care nu-s prezenţi, nu abstracţiunile şi categoriile care-s curate, depărtate, discrete şi pline de calităţi, care — ele — nu sforăie gălăgios şi nici nu urinează în gamelă. Să ne ajutăm semenul plin de răni şi de păcate, de urâte şi puturoase răni, de mârşave şi meschine păcate, cusurgiu şi plin de manii, obraznic, nemulţumit, nerecunoscător, murdar, încăpăţânat, pretenţios, căruia nimic nu-i este bun şi care binelui ce i se face îi răspunde dacă nu chiar cu sudălmi în orice caz cu înţepături, ironii şi resentimente."

Am citit un articol pe site,despre parintele Gleb Kaleda, in care se spunea: ,,Datorita eforturilor neincetate de a zidi Biserica si de a-i mangaia pe cei nevoiasi, parintelui au inceput sa-i slabeasca puterile, suferind de inima, iar in cele din urma imbolnavindu-se de cancer. Dupa mai multe operatii si dupa ce a pus in randuiala toate lucrarile in care era angajat, parintele Gleb a spus celui care a venit sa-l impartaseasca: "Eu mor. Ne despartim pana la Invierea cea de obste. Hristos a inviat!".Cuvinte de final emotionate, sincere, simple si totusi atat de cuprinzatoare, curate, in acord cu o viata de sacrificiu pentru altii,fara frica de a privi in urma cu regretul de a nu fi facut ce trebuia facut.

Ca o paranteza:in ziua de azi,cand marea majoritate a oamenilor traiesc singuratati colective,este o mare dovada de dragoste,si intraznesc sa spun smerenie,sa stii sa-l asculti pe cel din fata ta,sa simta ca exista o compasiune in cel caruia ii vorbeste,nu doar discursuri si dorinta de a se auzi pe sine.Sa-ti infrangi tendinta de a te plictisi,de a-l expedia cutremurator de lapidar intr-o explicatie convenabila,sa treci peste greutatea de a considera ca doar in spusele tale se oglindeste adevarul ce trebuie trait.Este foarte greu,pt ca marea majoritate nu suportam sa stam singuri cu noi insine daramite sa te golesti ca sa te umpli,prin jertfa,cu dragostea pentru aproape.Atat de rar mai auzim strigatul,din ce in ce mai stins,al celui de langa noi,ocupati fiind cu zgomotul de tinichea al propriei noastre desertaciuni.

Este lung drumul acesta de care vorbesti tu Ionute.Azi,din ce in ce mai des, este doar un pod prea indepartat spre ce am putea fi si nu suntem.Dar ai dreptate,merita orice sacrificiu chiar si cand nu esti sigur ca poti ajunge la capatul drumului,este un paradox extraordinar al credintei,subliniat,intr-o alta situatie,de Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei 11,13-14.Dumnezeu sa-ti ajute pentru gandul tau.