Vi se intamplă să aveţi dorinţa sinceră de a vă debarasa de patima/ patimile care vă necăjesc/ stăpânesc, să vă promiteţi şi să promiteţi la spovedanie că nu "veţi mai face" dar apoi să cădeţi din nou pradă acelor patimi? Poate mai rar, mai puţin, mai "controlat"... dar de fapt să vă încălcaţi promisiunea?

Ce e de făcut în asemenea cazuri? Desigur, tot la părintele duhovnic e cheia, totuşi e ruşinos să mergi de n ori cu aceeaşi problemă.... Doamne, câtă răbdare mai are! Şi eu... :-((


Ca o paranteză, am găsit zilele trecute următorul sfat al Sfântului Antonie cel Mare:
"Nu-ţi descoperi gândurile tuturor, ci doar acelora care pot să-ţi vindece sufletul."


Sper ca această postare să nu fie o alegere proastă!