Citat:
Īn prealabil postat de inspiron
Buna ziua
Un om are un mare necaz in viata si trecerea cu bine peste acest necaz nu depide de el oricat de mult si-ar dori. Tot cei ramane este rugaciunea si speranta ca Domnul o sa-l auda. Timpul trece si vine momentul cand nu se mai poate face nimic nici chiar printr-o minune. Incet dar sigur acel om isi pierde credinta probabil definitiv. Intrebarea mea(mai mult retorica) : daca Domnul stia ca-l va pierde pe acel om in urma acelui necaz de ce nu a intervenit ?
ps. exclud din start posibilitatea ca cererea lui nu era pe placul Domnului pentru ca asta inseamna ca toti preotii cu care a vorbit in acea perioada si l-au indemnat sa se roage nu stiau ce spun, iar raspunsurile de genul "si-a luat jucariile si a plecat" o sa le ignor.
Multumesc
|
Fiecare incercare este data omului pentru despatimire.
In mod sigur persoana respectiva, pentru ca s-a rugat lui Dumnezeu si Dumnezeu nu a vrut sa-l piarda pentru asta, i-a dat o imprejurare de viata, sau un mare necaz sau chiar o boala ca sa-si poate intoarce omul ochii inlauntrul sau si sa invete prin aceasta sa nu se mai increda in ajutorul exterior ci in cel interior, caci: ,,Imparatia lui Dumnezeu este inlauntru nostru!"
Sa nu dispere si sa nu dejnadajduisaca, caci odata aflata patima interioara care nu lasa loc Imparatiei si odata vindecarea interioara venita, se v-a vindeca si in exterior. Si nu ma refer doar la vindecarea trupeasca ci si a imprejurarilor, a familiei si chiar a colectivului in care se afla.
Uneori Dumnezeu ne da lucruri atat de ,,grele" de dus dar care odata duse asa cum trebuie vine si deznidamantul. Si este atat de frumos, discret si mminunat incat nici nu-ti vine sa mai respiri caci ai impresia ca se risipeste - atat de delicat este tot ce vine de la Dumnezeu!
Insanatosire grabnica si sa ne ,,vedem" cu bine si Doamne ajuta!