[MihaiG]

În prealabil postat de delia31

Pot sa zic si eu ceva, nu din perspectiva patristica, ci lingvistica?

N-as miza pe exemplul acesta pentru a arata ca Duhul Sfant purcede (ekporeuomenō) si de la Tatal si de la Mielul, pentru ca astfel ar trebui sa concluzionam ca si Fiul purcede de la Tatal, conform prezentei aceluiasi verb (ekporeuomenō) in Matei 4, 4, unde se zice:

„Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese (acelasi verb ekporeuomenō) din gura lui Dumnezeu”
„o de apokritheis eipen gegraptai ouk ep artō monō zēsetai o anthrōpos all epi panti rēmati ekporeuomenō dia stomatos theou”

Daca v-ati grabit sa trageti asa rapid concluzia de mai sus, ca
„Sfântul Duh (apa vieţii) purcede (ekpoureusis) de la Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului., de ce sa nu trageti si concluzia care reiese din Matei 4,4 cum ca Fiul-Cuvantul purcede de la Tatal, ca doar si aici evanghelistul a folosit verbul ekporeuomenō?

Dupa cum spune si Eugen, invatatura despre purcedere nu sta intr-un singur termen, ci in intelegerea lui in duh facuta de sfintii care au trecut de faza de despatimire si iluminare si au ajuns la vederea in duh a celor mai presus de minte. Litera ucide, Duhul este Cel ce da Viata.

Ca sa nu mai zic la ce concluzie aberanta am ajunge daca acest verb ar fi tradus doar cu semnificatia din dogma trinitara.
„soiul acesta de demoni nu iese (acelasi verb la forma ekporeuetai) decat numai prin rugaciune si post”. (Matei 17, 21

„Toate relele acestea ies (acelasi verb la forma ekporeuetai) din launtru si il spurca pe om” (Marcu 7, 23).

„Si din gura lui Dumnezeu iese (acelasi verb la forma ekporeuetai) o sabie ascutita (Apocalipsa 19,15).

Mulţumesc pentru intervenţie. O primă concluzie pe care îmi îngădui să o trag este că nu se poate face o absolutizare a unui anumit sens a termenului "ekpouresis" în limbajul teologic. Ar putea fi un bun punct de placare în dezbaterea asupra filioque.