[ALEXANDRU ANASTASIU]

(I) PĂRINTELE CORNEL DRAGOŞ
Diacon Prof. Cornel DRAGOŞ: DINCOLO DE MOARTE: SFINTE MOAŞTE - MUMII - TRUPURI BLESTEMATE Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte CALINIC, Arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului, 2009, Editura Egumeniţa. Pag. 17-97


(A) MUMII EGIPTENE:
Mumificarea la egipteni
Foarte buni observatori, egiptenii au văzut că morţii pe care îi îngropau, în mod tradiţional, în nisipul deşertului se uscau sub influenţa soarelui şi a vântului. Când însă, în jurul anului 3000 Î.Hr., s-a trecut la practica înmormântării regelui decedat, a familiei sale şi a marilor funcţionari în coşciuge şi în încăperi mortuare speciale, procesul natural de uscare a corpului nu mai era posibil. întrucât organele interne se descompuneau, vechii îmbălsămători egipteni au concluzionat că ele trebuie îndepărtate, împreună cu muşchii. Astfel s-a trecut la bandajarea mumiilor: de la fiecare deget până la braţe şi picioare, pe schelet erau înfăşurate fâşii înguste de in, în cantităţi mari, până când se obţinea din nou înfăţişarea corpului omenesc.3 (3 = Germer, Dr. Renate, op.cit., pag. 18.) în vremea romanilor a apărut moda înfăşurării stratului superior de pânză în modele artistice cu forme geometrice, strat corespunzător îmbrăcăminţii. Aşa au apărut, cam prin 2600 î.Hr., primele mumii de in (în Saqqara, Medum şi în alte locuri, 4700 - 4200 de ani vechime).
Experimentele au continuat pentru că soluţiile utilizate erau departe de a fi perfecte. îmbălsămătorii au constatat că pentru o conservare remarcabilă cea mai potrivită substanţă era sarea de natron, în condiţiile îndepărtării organelor interne. In prima etapă a îmbălsămării, creierul celui mort, care nu deţinea nici o importanţă religioasă pentru egipteni, era îndepărtat cu ajutorul unor unelte speciale, fie prin nas, fie prin orificiul occipital. Efectul antibacterian al uleiurilor din răşina de pin era folosit pentru tratarea cavităţii abdominale şi a craniului. Organele interne erau aşezate apoi în canope (recipiente speciale) separate, ale căror capace simbolizau diferite zeităţi: zeul Amset cu înfăţişare omenească răspundea de ficat; Hapi, cel cu cap de maimuţă, avea grijă de plămâni; Duamutef, cu cap de şacal, veghea asupra stomacului; Kebechsemuef, cel cu cap de şoim, avea în grijă intestinele. Timp de mai multe săptămâni, corpul defunctului era aşezat în natron, pentru absorbirea umezelii. După uscare şi tratare cu uleiuri antibacteriene, trupul era bandajat, sub supravegherea unui slujitor purtând pe figură masca lui Anubis. Pentru ca mumia să stea fixă pentru bandajare, îmbălsămătorii introduceau uneori scânduri în bandajul de pânză sau beţe în corp, după care înfăşurau cadavrul cu nenumărate fâşii lungi de pânză, iar în final înfăşurau mumia într-un cearşaf legat cu bandaje înguste şi predau trupul conservat familiei pentru a-I înmormânta4 (4 Ibidem, pag. 19.). La fel de importantă era şi protecţia magică, garantată de diverse amulete, căci egiptenii nu lăsau păstrarea veşnică a corpului numai pe seama măiestriei îmbălsămătorilor. Cele mai multe amulete erau confecţionate din faianţă, numai regii şi demnitarii de la curte deţineau privilegiul primirii unor amulete din aur. Dintre cele mai folosite amulete, ochiul lui Horus (ochiul Udjat) avea menirea să garanteze păstrarea intactă a corpului, scarabeul proteja în mod special morţii după înviere, iar pilonul Djed simboliza veşnicia
[… aici se descriu mai departe superstiţiile magice vrednice de tot râsul insuflate de draci şi apoi în mod plicticos înfăţişarea mumiilor faraonilor celebri - nn]

Ultimele mumii egiptene
De multe ori, mumiile persoanelor simple au avut o soartă mai bună decât cea a faraonilor. Cea mai veche mumie naturală din Egipt, de circa 5400 de ani vechime, este numită Ginger şi a fost găsită în localitatea Gebelein. Alături de ofrandele sale, mumia Ginger poate fi observată astăzi la British Muzeum din Londra.
Multe dintre aceste mumii au rezistat odată cu trecerea mileniilor şi au rămas neatinse în mormintele lor complet pictate din Gizeh, Saqqara sau Teba. în urmă cu doar câţiva ani, s-a descoperit în oaza Baharija un cimitir din vremurile romane, numit din pricina măştilor mortuare aurite „Valea mumiilor aurite" (aproximativ două mii de ani vechime).
Amestecul de influenţe elenistice şi romane, aduse de cucerirea macedoniană şi apoi de cea romană (secolele IV-1 î.Hr.), s-a resimţit şi în practicile de mumificare ale acestei perioade, prin combinarea mumificării egiptene cu portretizarea realistă a celor decedaţi, pictaţi înainte sau după moartea lor. Acestea au fost ultimele mumii egiptene, care au lăsat moştenire probabil cele mai reuşite portrete pictate din lumea antică. Se păstrează astfel din intervalul 80 - 250 d. Hr. multe portrete şi mumii, mai ales ale unor copii (de pildă, mumia unui băiat roman din Fayum, 1900 de ani vechime).
Din secolul al IV-lea creştin începe declinul mumificării în Egipt, odată cu creştinarea unor împăraţi romani, pentru ca în vremea lui Teodosie cel Mare (379 - 395), practica trimilenară de conservare a mumiilor egiptene să se încheie,

[încheindu-se astfel şi atenţia idolatră faţă de trup, mutându-se nădejdea spre Hristos- nn.].


Va urma cu
(B) MUMII DIN AMERICA - CAZURI REPREZENTATIVE