„SFINTENIA SI FERICIREA IN ANTROPOLOGIA TEOLOGICA A PARINTILOR APOSTOLICI”(Preot drd. Ovidiu Vintila)

PARTEA a-II-a

In efortul acesta duhovnicesc, trupul joaca un rol important, de aceea el indeamna ,,sa pastram trupul ca pe un templu al lui Dumnezeu, ca trupul acesta este o imagine a Duhului; si cel ce strica imaginea nu se va impartasi cu originalul [...]. Daca spunem ca trupul este Biserica, iar Duhul este Hristos, urmeaza ca cel ce a batjocorit trupul a batjocorit Biserica; iar unul ca acesta nu se va impartasi cu Duhul, care este Hristos. De atata viata si nestricaciune se poate impartasi trupul acesta cand Duhul cel Sfant se uneste cu el, incat nu poti spune, nici grai cele pe care le-a pregatit Domnul celor alesi ai Sai”133.

Dupa ce prezinta calea dreptatii si arata binefacerile vietii virtuoase, Sfantul Clement revine la problemele cu care se confrunta Biserica din Corint. El arata ca parasirea fricii de Dumnezeu ca si ridicarea celor neintelepti impotriva celor intelepti si a tinerilor impotriva celor batrani, ,,le-a slabit vederea credintei” (cap. III, 4) asa incat acestia ,,nu mai umbla in poruncile cele legiuite de Dumnezeu”, nici nu mai vietuiesc in Hristos potrivit indatoririlor lor, ci ,,fiecare merge dupa poftele inimii sale rele, purtand in suflet invidie nedreapta si necuvioasa, prin care si ,,moartea a intrat in lume” (Romani V, 12). Pentru a putea restabili ordinea morala, Sf. Clement face apel la exemple din viata dreptilor Vechiului Testament, prigoniti din cauza invidiei si a nelegiuirii. Exemplele continua pana la expunerea martiriului Sfintilor Apostoli Petru si Pavel ,,cei mai drepti stalpi ai Bisericii”. Tot pacatul invidiei este socotit cel care a dus la caderea lui Adam. Iesirea de sub incidenta acestui pacat si revenirea la ,,indreptarul cel slavit si sfant al traditiei noastre”, se face prin pocainta celor ce vor sa se intoarca la El. Sunt aduse in discutie figuri celebre din Vechiul Testament care au predicat pocainta sau au trait-o: Noe, Iona, Enoh, Avraam, Lot, Iosua, si care s-au remarcat printr-o viata plina de nerautate si de dreptate in care au cautat pacea."

Totodata Sf. Clement critica fatarnicia celor ce duc o viata duplicitara, si care ,,cu gura lor binecuvantau, iar cu inima lor blestemau” (Psalmul 61, 4), aratand ca ,,Hristos este al celor smeriti, nu al acelora care se ridica mai presus de turma Lui”. Citarea de catre Sf. Clement a capitolului 53 din Profetul Isaia, in care Hristos e prezentat ca Rascumparator si implinitor smerit al voii Tatalui, are rostul de a restabili centralitatea lui Hristos in viata crestinilor din Corint. Hristos, modelul crestinilor, este factorul unificator al intregii creatii, spre care ne cheama Duhul cel Sfant. Crestinii sunt indemnati la fapte de sfintenie ,,pentru ca suntem parte sfanta”, si ,,vor iesi din neamul acela sfintele sfintilor”. De aceea se cuvine sa se alipeasca ,,de aceia carora li s-a dat de la Dumnezeu harul”, adica de ierarhia sacramentala. Sunt de asemenea sfatuiti sa se indeparteze de vorbirea de rau si de clevetire si sa fie ,,drepti prin fapte, nu prin cuvinte”. Revenirea la aceste principii morale inseamna angajarea pe ,,caile binecuvantarii”.

Cei inscrisi pe acestea, chemati prin vointa lui Hristos, nu ajung drepti prin ei insisi, nici prin intelepciunea ,,evlavia sau faptele bune savarsite in cuviosia inimii, ci prin credinta, prin care Dumnezeu cel Atotputernic i-a indreptat din veac pe toti”. Apelul pe care epistola il face este de lupta ,,cu toata staruinta sub poruncile Lui cele fara de prihana”, aruncand ,,toata nedreptatea si rautatea, lacomia, certurile, purtarile rele, vicleniile, clevetirile, vorbitul de rau de Dumnezeu, mandria, ingamfarea, slava desarta si neiubirea de straini”. Implinirea acestor imperative readuce la viata ,,sfintenia faimoasei iubiri de frati”, caracteristica vechii Biserici a Corintenilor. Numele lor de crestini este pus in directa legatura cu poruncile lui Hristos: ,,Cel ce iubeste pe Hristos sa faca poruncile lui Hristos”, cel ce si-a dat ,,cu voia lui Dumnezeu, sangele Sau pentru noi, trupul Sau pentru trupul nostru si sufletul Sau pentru sufletele noastre”. Rezultatele acestei vieti sunt imediate: ,,Fericiti suntem, iubitilor, daca facem poruncile lui Dumnezeu, in unirea dragostei, ca pentru dragoste sa ni se ierte pacatele noastre [...]. Fericirea aceasta a fost spusa despre cei alesi de Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru, Caruia slava in vecii vecilor, Amin”. Cu Epistola lui Barnaba, intram din nou pe taramul antitetic al celor doua cai numite: ,,a invataturii si a stapanirii, sau a luminii si a intunericului”. Autorul incepe prin a se adresa entuziast celor carora le scrie, bucurandu-se ,,de fericita si slavita lor vietuire duhovniceasca”, ca au ,,primit harul, sadit in ei, al darului duhovnicesc” (cap. I, 2).

Grija sa este, asa cum marturiseste, de a impartasi din cele ce el insusi a primit, pentru ca impreuna cu credinta sa fie desavarsita si cunostinta. Epistola incepe prin a expune cele trei invataturi ale Domnului care sunt ,,nadejdea vietii, inceput si sfarsit al credintei noastre; dreptatea, inceput si sfarsit al judecatii; dragostea, marturie a bucuriei, a veseliei si a faptelor savarsite in dreptate”. In capitolele urmatoare Barnaba expune apologetic modul in care ,,legea noua a Domnului nostru Iisus Hristos” (cap. II, 6), desfiinteaza jertfele iudaice si instaureaza ,,Testamentul lui Iisus cel iubit” care trebuie ,,sa se pecetluiasca in inima noastra, in nadejdea credintei in El”. Acesta e motivul pentru care ,,a suferit Domnul, sa-si dea trupul sau spre nimicire, ca sa ne curatim prin iertarea pacatelor, cu stropirea cu sangele Lui”.

Jertfa Sa ne-a innoit si ,,ne-a dat alt chip, sa avem suflet de copil, ca si cum ne-ar fi facut din nou”(cap. VI, 1), ca atunci cand vom fi desavarsiti sa fim mostenitori ai Testamentului Domnului. Urmeaza apoi o suita de exemple despre jertfele Vechiului Testament a caror semnificatie se desavarseste in lumina Jertfei de pe Cruce. Odata cu identificarea sensului duhovnicesc al actiunilor si poruncilor divine din Legea veche, autorul Epistolei lui Barnaba considera ca destinatarii scrisorii sunt pregatiti pentru o invatatura mai consistenta pe care o numeste ,,alta gnoza si invatatura” (cap. XVIII, 1). Acum incepe descrierea primei cai, a luminii, care e de fapt expunerea comentata a Decalogului. Ca si Didahia, si el are in vedere iubirea si slava datorate Creatorului, precum si fuga de calea intunericului. Virtutea se dobandeste prin pazirea poruncilor, aducerea aminte de ziua judecatii, cercetarea cugetului cu marturisirea pacatelor, rugaciune, si milostenia care inseamna lucrul cu mainile pentru rascumpararea pacatelor155. Aceleasi preocupari referitoare la starea de sfintenie, ca imperativ al vietii crestine, le gasim tratate pe intreg cuprinsul operei Pastorul lui Herma. Acesta prezinta si el cele doua cai: a dreptatii si a nedreptatii.

Calea cea dreapta e un ,,drum batatorit si fara poticnisuri”, netezit de pazirea poruncilor Domnului care sunt credinta, teama si infranarea. In schimb calea cea stramba, a nedreptatii, este plina de piedici si vatama pe cei ce merg pe ea. Antiteza celor doua cai merge mai departe prin evidentierea celor doi ingeri care stau in preajma omului: unul al dreptatii si altul al rautatii. Prezenta ingerului bun aduce in suflet liniste si il invata pe crestin ,,despre dreptate, despre curatie, despre sfintenie, despre cumpatare, despre orice lucru drept si despre toata virtutea plina de slava”. Cel care il are, gandeste cele drepte si in ceruri ,,se savarseste slava lui si-L are milostiv pe Domnul in tot lucrul lui”. Pentru a ramane bineplacut inaintea lui Dumnezeu, crestinul are datoria sa vegheze la devenirea spirituala a celor din casa sa: ,,nu inceta, dar, a-ti sfatui copiii tai. Stiu ca daca se vor pocai din toata inima lor, vor fi inscrisi in cartile vietii impreuna cu sfintii”. Pocainta presupune intoarcerea la savarsirea dreptatii, statornicia in fapte bune si alungarea indoielii prin credinta pentru ,,ca sa fie calea voastra impreuna cu sfintii ingeri” (Vedenia II, 2). Pentru ca aceasta e calea jertfei, Domnul ii descopera lui Herma ca: ,,Fericiti sunteti cati rabdati stramtorarea cea mare, ce va veni, si cati nu vor tagadui viata lor”, si ,,Fericiti toti cei ce lucreaza dreptatea. Nu vor pieri in veac.” Calea dreptatii inseamna, inainte de orice, a ,,crede ca este un singur Dumnezeu, care a creat pe toate si le-a intocmit, care a adus pe toate de la nefiinta la fiinta, care cuprinde toate dar numai El e necuprins” si crezand ,,sa te infranezi”. Pazirea acestei porunci il imbraca pe credincios in ,,toata virtutea dreptatii” avand ca rezultat trairea in Dumnezeu. Statornicirea virtutilor si ferirea de ,,pacatul care distruge viata oamenilor” are la baza iubirea si afirmarea adevarului. ,,Mincinosii tagaduiesc pe Domnul si jefuiesc pe Domnul”, in timp ce aceia care spun adevarul il arata pe Domnul care locuieste in ei. Herma e sfatuit sa fuga de poftele trupului si in special de desfranare, deoarece ,,unde salasluieste sfintenia, acolo faradelegea nu trebuie sa se suie la inima barbatului drept”. Pangarirea trupului este proprie paganilor, dar cei ce sunt ai Domnului isi curatesc inima de indoiala, si se imbraca in credinta tare ca Domnul va primi toate cererile lor, de sunt fara de greseala."