„SFINTENIA SI FERICIREA IN ANTROPOLOGIA TEOLOGICA A PARINTILOR APOSTOLICI”(Preot drd. Ovidiu Vintila)

PARTEA a-III-a

,,Lucrandu-le pe acestea vei fi rob bineplacut al lui Dumnezeu si vei trai in El; si tot cel care va sluji poftei celei bune, va trai in Dumnezeu”. Raportul de complementaritate dintre porunci sifericiri este evidentiat de continutul Pildelor, care il avertizeaza pe Herma cu privire la valoarea trupului omului, revendicat de Duhul Sfant drept ,,loc de salasluire” (Pilda V, 7). Spre deosebire de anumite idei gnostice ale vremii, care duceau o lupta totala impotriva trupului, considerat rau in natura sa, deoarece apartine materiei, Pastorul lui Herma invata ca trupul trebuie pastrat ,,curat si nepatat, ca Duhul, care locuieste in el, sa dea marturie de el si sa fie indreptatit trupul tau. Vezi sa nu se suie la inima ta gandul ca trupul acesta este stricacios si sa-l supui vreunei stricaciuni”. Mai mult, trupul e gandit in relatia sa ontologica cu sufletul: ,,pe viitor nu-ti vei intina nici trupul, nici duhul; ca amandoua sunt impreuna si nu poate fi intinat unul fara altul.

Pastreaza-le, dar, curate pe amandoua si vei trai in Dumnezeu” (Pilda V, 7). Remarcam in aceste cuvinte trasaturile dihotomismului antropologic paulin. Asemenea imagini gasim atat in Didahie cat si in Epistola catre Diognet, care prezinta modul de desavarsire a persoanei umane ca o lupta a sufletului impotriva patimilor trupesti. Dar aceasta lupta nu este ,, impotriva trupului ca principiu rau. Morala crestina nu e dualista si nu-si desfasoara gandirea pe aceste doua planuri opuse; ea nu accepta trihotomia ci dihotomia, si acesta este un caracter esential al ei”. Practicarea virtutii si cugetarea la poruncile ,,bune, puternice, pline de veselie, slavite si in stare sa mantuiasca sufletul omului” (Pilde VI, 1), il ajuta pe Herma sa gaseasca raspunsul referitor la scopul existentei personale si comunitare: ,,Fericit voi fi, daca voi umbla in poruncile acestea si fericit va fi cel care va umbla in ele”.

Continuand modul paralelismului antitetic de prezentare a vietii crestine, Epistola catre Diognet merge pe aceeasi linie de gandire cu autorii precedenti, dar o face de pe pozitii apologetice mult mai bine definite. Cele doua cai devin practic doua moduri de existenta sau doua lumi, una este cea crestina, iar cealalta reprezinta un amalgam de credinte si idei iudaice si pagane. Cele doua lumi se intersecteaza, dar cea crestina este sufletul celeilalte. Virtutea si adevarul sunt asimilate eminamente vietuirii crestine in vreme ce pacatul si necunoasterea apartin lumii pagane. Prima cale, cea a crestinilor, este drumul cel nou, al sfinteniei, pe care il strabat crestinii care ,,locuiesc pe pamant, dar sunt cetateni ai cerului”. Cealalta cale pe care se afla iudeii si elinii, e lumeasca si ,,se departeaza de slujirea lui Dumnezeu”.

Sfintenia crestinilor decurge din sfintenia lui Hristos, caci Dumnezeu ,,si-a dat pe Fiul Sau rascumparare pentru noi; pe Cel Sfant pentru cei nelegiuiti, [...] pe cel nemuritor pentru cei muritori”, iar modul revelatiei Dumnezeului crestin e iubirea. Descoperirea lui Dumnezeu din initiativa divinitatii intemeiaza religia crestina ca institutie divina. Avem aici ,,una din ideile cele mai originale si mai interesante ale apologeticii crestine. E un punct de vedere masiv, intransigent, fara compromisuri. Autorul nu se lasa impresionat de nici un argument al filosofiei pagane sau al cazuisticii iudaice. In materie de supranatural ori se accepta totul, ori nimic.Autorul nostru e singurul apologet transant in aceasta privinta”. Credinta este cea prin care Dumnezeu s-a aratat omului (cap. VIII, 6), si ea singura permite vederea lui Dumnezeu. Cel ce primeste ,,invatatura cea dreapta” acela e ,,nascut prin Cuvantul cel iubitor [...] care era dintru inceput; s-a aratat nou, desi era vechi; dar se naste totdeauna nou in inimile sfintilor. Cuvantul Cel vesnic este astazi stiut Fiu; prin El se imbogateste Biserica; harul raspandit se inmulteste in sfinti, le da pricepere, vesteste timpurile, se bucura de cei credinciosi, se daruieste celor care-L cauta, celor care nu sfarama hotararile credintei, nici nu depasesc hotarele parintilor.

In sfarsit, frica de lege este laudata, harul profetilor este cunoscut, credinta Evangheliilor intarita, traditia Apostolilor pazita, iar harul Bisericii salta de bucurie”. Cuvintele acestea de aleasa frumusete descriu binefacerile credintei in Cuvantul lui Dumnezeu. Dar exigentele credintei cer o viata pe masura revelatiei iubirii condescendente a lui Dumnezeu. In capitolul X Epistola catre Diognet creioneaza portretul crestinului iubitor de Dumnezeu: ,,Daca-L vei iubi, vei fi imitator al bunatatii Lui. Sa nu te minunezi, daca un om poate fi imitator al lui Dumnezeu. Poate, daca vrea [...] cel care poarta sarcina semenului sau, cel care, avand o stare mai buna vrea sa faca bine altuia mai nevoias, cel care da celor lipsiti cele pe care le-a primit de la Dumnezeu, acela este Dumnezeu pentru cei care le primesc, acela este imitator al lui Dumnezeu. Atunci vei vedea, desi esti pe pamant, ca Dumnezeu locuieste in ceruri, atunci vei incepe sa graiesti tainele lui Dumnezeu [...]” Ravna pentru implinirea acestor exigente fereste pe crestin de neascultarea care i-a omorat pe cei dintai oameni in Rai. Mai mult, cunostinta pe care o ,,da Dumnezeu celor ce-l iubesc drept pe El” este ,,viata adevarata” iar ,,aceia ajung paradis al desfatarii, pom atoateroditor infloritor; cresc in ei insisi si sunt impodobiti cu tot felul de fructe”. Calea acestor virtuti este fericitoare intrucat de roadele ei ,,sarpele nu se atinge, nici inselaciunea nu se apropie si nici Eva nu se strica, ci ramane fecioara. Mantuirea se arata, Apostolii se inteleptesc, Pastile Domnului premerge, vremile se aduna; Cuvantul, prin Care este slavit Tatal, se uneste cu lumea si, invatand pe sfinti, se bucura, Caruia slava in veci, Amin”.

Concluzii

Viata crestina se descopera in unirea armonioasa a puterilor firesti ale persoanei umane cu harul divin, care o hraneste si o transfigureaza pana ce aceasta ajunge la masura desavarsirii, potrivit ratiunii dumnezeiesti sadite in ea. Devenirea aceasta este o lucrare pe care Parintii Apostolici o surprind prin viata si opera lor in toata splendoarea sa. Contributia crestinului la propria sa edificare spirituala este inteleasa ca un prinos adus la altarul divin al vietii mantuitoare. Fara a supralicita valoarea efortului pe care credinciosul il face pentru a ajunge ,,purtator de Dumnezeu”, Parintii Apostolici descriu entuziasmul si bucuria pe care, ca niste trofee, le aduc cu sine nevointele desavarsirii. Telul revendicat al vietii crestine – fericirea – nu se afla doar la capatul drumului cu Hristos, ci este presarat tainic pe tot parcursul calatoriei, fiind aflat si gustat cu fiecare biruinta a vietii virtuoase asupra pacatului. Unirea cu Dumnezeu, prin harul cel dumnezeiesc, ii aduce omului darurile cele duhovnicesti prin care stralucesc sfintii. Prin prezenta harica activa a lui Hristos in viata credinciosului, acesta se innoieste permanent, iar viata sa primeste un continut nou definit de scrierile Parintilor Apostolici prin cuvantul σεμνότης – sfintenie, care dupa ei consta in cele trei virtuti teologice: credinta, nadejdea si dragostea.

Convingerea lor este ca viata in Hristos este atmosfera in care credinciosul respira viata autentica iar aceasta are puterea de a schimba destinul implacabil al mortii in inviere si nemurire. Ei sustin ca drumul sfinteniei nu presupune distorsiunea firii umane ci implinirea ei deplina. Credinta si dragostea impartasite de jertfa Mantuitorului Hristos sunt totul si nimic nu le poate intrece. Din dragoste noi am ajuns purtatori de cele sfinte asa incat fiecare trebuie sa se straduiasca sa fie o intrupare a lui Hristos. Constienti de rolul imens pe care il au intr-o lume a conflictului generalizat, de orice factura, Parintii crestinismului primar si-au asumat misiunea apostolica de a fi faclii vii din care sa transpara si sa lumineze viata indumnezeita a lui Hristos, chiar cu pretul suprem al martiriului.

Viata si opera lor care culmineaza adesea in jertfa martirica sta la baza cladirii unei vieti si a unei lumi noi care va avea in centrul ei credinta si dragostea lui Dumnezeu precum si constiinta legaturii tainice intre implinirea poruncilor Evangheliei si fericirea vietii vesnice."