[quote=Pelerin spre Rasarit;458222]Veti avea si multe piedici pe drum dar in corabia Bisericii nici un credincios nu trece singur prin furtuna.QUOTE]

Un cuvant care imi merge la inima.
Intr-adevar, mai bine spus asa cred si eu, nimeni nu e singur in Arca, iar aceasta din multe ratiuni si in multe feluri se intampla. Si invers, singuratatea si roadele ei sunt tocmai in afara Corabiei. Crestinismul ofera o Arca a salvarii, imi pare definitiv inteles acest lucru. Iar aceasta arca este una care aduna laolalalta, ca si pe timpul lui Noe, toata faptura...
Eu cred ca orice crestin merge catre mantuire, calcind ba-n strachini ba-n Imparatie (lucru valabil pentru cei care nu au atins desavarsirea), intr-o comuniune permanenta, de care se foloseste sau nu, cu toata zidirea, in primul rand cu persoanele sfinte si sfintitoare (cuviosii, sfintii, ingerii, credinciosii din comuniunea euharistica, preotul).
Totul conlucreaza la mantuire, cand inima omului este evlavioasa, infranta si smerita.
Dumnezeu ne-a pus intotdeauna la indemana tot ce avem absoluta nevoie pentru a ajunge la El, pentru a-L cunoaste si a ne bucura de prezenta Lui in viata noastra, individuala si sociala. Singura problema mare mi s-a parut mereu ca este:
a) isi da omul seama de aceasta stare a lucrurilor?
b) vrea sa accepte ajutorul oferit?
c) stie sa accepte ajutorul si sa se foloseasca de el?
d) e dispus sa nu renunte nici o clipa la Marele Partener de viata?

Si am constatat, in primul rand la mine insumi apoi si la semenii mei, atat cat mi-a parut ca inteleg, ca: adeseori nu imi dau seama de starea in care ma aflu in raport cu vocatia mea de copil al lui Dumnezeu (cel putin cata vreme sunt ortodox, botezat), nu imi dau seama in ce ratacire umblu decat mai tarziu ori cu mult mai tarziu dupa ocazia ratata, neglijez sau desconsider resursele puse in mine si in jurul meu de Parintele nostru, imi amintesc ca despre un lucru oarecare din ordinea firii de Cel ce ar fi drept (iar nu stramb, asa cum traiesc adeseori) sa fie permanent in sufletul meu...
Aceasta este trairea in starea de pacatosenie, trairea de caldicel si multe altele... Toate semne limpezi ale bolii spirituale, agravata uneori pana la convulsii, spasme...

Pomenisem candva de sindromul Stockholm. Aceasta expresie din vocabularul psihologilor se refera la tendinta unui om (familie, grup, poate chiar masse intregi) de a face aliante si ziduri de aparare cu agresorul, mentinindu-se prin propriile forte in starea de ostatic, indragindu-si persecutorul (macar ca acesta, in perfidia lui, ii mai da cateodata o coaja de paine, o cana cu apa si voie la toaleta) si luptind cu toate fortele impotriva salvatorului pe care, din nenorocire il percepe, inversat, ca dusman.
Este o situatie des intalnita in practica psihologica a relatiilor cu ostaticii si cu agresorii.

Ostaticul, in urma modificarii perceptiei asupra lui insusi si asupra lumii, priveste deformat, rasturnat, inversat situatia de viata. Are loc o rasucire, o rasturnare, o sarire din articulatii, o smintire, o scranteala a pozitiilor sanatoase de simtire, gandire, voire. Aceasta pe fondul terorii, a activarii puternice a instinctului de conservare. O modalitate adaptativa in fond, insa cu efecte minimale, disperate, pe termen foarte scurt si desigur o strategie adaptativa cu sanse cvasinule de reusita pe termen lung.
In astfel de clipe ostaticul e, practic, la mila agresorului si cred ca singurele forte ative in sprijinul sau sunt abilitatea, diplomatia, puterea de toate chipurile a salvatorului (pentru a aminti doar fortele "terestre"). Caci ostaticul nu colaboreaza, dimpotriva, se opune propriei eliberari...

Ei bine, in situatia aceasta de actor al sindromului Stockholm m-am surprins in numeroase situatii de viata: luptind sub steag strain, cu vitejie mare; autosabotindu-ma neincetat, in maniere uluitoare (pentru ceasurile de reflectie ulterioara); considerind pe dusman prieten iar pe prieten dusman (si-mi amintesc acum de semnatura lui MariS_)...

Astazi, cand omul care traieste in lume este prins in puzderie de mesaje si presiuni naucitoare, abramburite, felurite si pestrite, cand prea rar si prea putin mai intalnesti un om care sa functioneze cu luciditate si calm in continuitatea unor repere morale ferme si statornice, astazi asadar devine tot mai rara sansa unei clipe de reflectie lucida, de intelegere a starii de lucruri in care ne aflam. Fiecare, insa, isi revendica adevarul!...

Oare mai intelegem (macar atat imi zic: sa intelegem) ce ni se intampla?
Intrucat situatiile de viata sunt atat de complexe, cu atatea ramurisuri in noi si in jurul nostru, incat imi pare imposibil ca o persoana sa gestioneze cu luciditate toata starea vietii lui si a semenilor. (De fapt tocmai asta e iluzia si marea pacaleala: ca a putut cineva, vreodata, sa isi gestioneze/chiverniseasca singur existenta, sensul vietii, destinul...)
Furtuna, ca sa raman la expresia Pelerinului, imi pare totala si pretutindeni. Exceptindu-i pe bebelusi, pe autisti, pe senili, pe comatosi...

Concluzia mea este ca, tinind cont de bulibaseala generalizata si paralizanta a vremurilor, este cu totul inevitabil ca alegerile sa fie: drastice si ferme, vointa si atentia focalizate clar pe Mana intinsa a Salvatorului, inima darza in efortul ei permanent spre pocainta smerita. Nu traversam de loc o istorie in care se poate trai alegind cu jumatati de masura. Este prea frenetic ritmul, lupta o percep la baioneta, la cutite, aproape... Dar noi inca visam, relaxat, ambetati si narcotizati in prizonul nostru de zi cu zi, ca mai e vreme neicusorule, mai e vreme.. Asadar, sa avem puuuutintica rabdare, mai toarna un paharel, mai muta canalul cu telecomanda aia, mai pune si-un mititel si mai tzuca si mie un pupic, dolofano...

Multe sunt otravurile, in mii si mii de forme edulcorate si frumos ambalate.

Deci singuri nu suntem. Insa ne putem afla fix in situatia ca ne tinem, de fapt, la singuratate chiar si cand avem impresia ca suntem in mijlocul celor mai primitoare brate...
Gasesc aici inca un motiv, dincolo de cel invocat de Pelerin intr-o postare de ieri, sa ne intoarcem catre simplitatea mareata a Bisericii timpurii, urmind ca apoi, dupa ce ne-am asigurat ca suntem infratiti/insotiti cu Apostolii si cu Sfintii Parinti, sa ne permitem luxul de a calatori si prin cotloane mai recent durate ale istoriei Barcii noastre. Se intampla ca si in Constructii: facile, ieftine si frumoase sunt casele de azi, dar eu mi-as procura, de mi-ar sta in puteri, o casa de piatra si barne, daca nu ca a lui Burebista, macar ca a purcelusului de aici: http://www.youtube.com/watch?v=LJ6lCPXtiNY