[cristiboss56]

Suparam atat pe cel apropiat, cat si pe cel indepartat. Si nu doar ca suparam, dar ne si despartim de ei in suparare. Si mai grav este ca uneori chiar asta cautam din intalnirile cu ei.

Si daca am reusit sa-i suparam, nu plecam de langa ei linistiti. Dimpotriva, plecam tulburati. Pierdem din vedere ca daca ne aflam in relatie de pace cu unii, iar cu altii suntem in cearta, nu avem nici un folos. Nu intamplator Mantuitorul ne cere sa nu aducem darul la altar, decat atunci cand suntem in pace cu toti. De ce? Pentru ca Domnul nu poate locui intr-o inima care bate si pentru a supara.

Trebuie sa ne vedem asa cum a vrut si doreste Dumnezeu sa fim: dupa chipul si asemanarea Sa. Iar a fi asemeni lui Dumnezeu inseamna a nu supara si a fi suparat. Nicio persoana din Sfanta Treime nu supara sau nu traieste in suparare fata de celelalte. Asadar, a supara pe cineva inseamna a face un lucru contrar firii, caci prin acest act nu ajungem la asemanarea cu Dumnezeu.

Sunt persoane care inainte de a se desparti de cineva, isi cereau iertare daca prin cuvantul lor sau gesturile lor au adus suparare. A nu fi in pace cu cineva, le aducea suferinta. Iar faptul ca sunt persoane lipsite de suferinta atunci cand supara, inseamna ca firea le este atat de afectata incat nu mai simt nimic.

Sa ne oprim din a supara pe cineva. Sa cerem neincetat ajutorul lui Dumnezeu pentru vindecarea de acest pacat. Sa ne lepadam de noi insine caci acesta este motivul principal pentru care suparam.

Sa nu cautam sa facem din a supara un program de viata. Trebuie sa ne oprim din a face din toxina un medicament zilnic. Iar daca nu am suparat, dar am retinut pe cei care au facut acest lucru, sa stergem cat mai repede din mintea noastra acest lucru, caci aceasta tinere de minte a raului este calea sigura prin care raul se inmulteste. Nu e cazul sa ne temem de recunoasterea caderilor, ci dimpotriva, de nerecunoasterea si repetarea lor.

Adrian Cocosila