Imi place ca topicul curge aici cu niscaiva veselie, chit ca treaba cu fericirea e destul de serioasa (adica e cea mai serioasa).
Cum bine aminteste Antonia, acceptiunile asupra fericirii sunt cel putin doua: lumeasca si duhovniceasca fiind impartirea cea mai radicala si mai cuprinzatoare. Altminteri, cate palarii atatea acceptiuni ale fericirii (partea subiectiva, cum simte si resimte fiecare in felul lui fericirea).

Motivul pentru care am initiat topicul l-am camuflat in povestea cu Scufita (si in filmul cu purcelusii de pe alt topic): sunt dezamagit ca atat eu cat si multi dintre semenii mei avem tendinta sa dam prea mare atentie (timp, energie, procupari) buruienilor si parca uitam sa ne centram pe scop. Fix ca Scufita rosie.
Distractori de tot felul, dar pe mine ma irita foarte tare ca e aproape o moda in Biserica (si acum ma refer la Biserica pe care o cunosc eu, la oamenii concreti pe care ii intalnesc la slujbe si in afara lor) sa ne vaicarim, sa ne cufundam in depresii de tot felul crezind ca astfel suntem evlaviosi.
Ma scot din sarite fetele posomorate si "evlavioase" ale fatarnicilor si mironositelor de tot felul (ma refer la cei carora le cunosc din experienta directa si caracterul adevarat si mastile).

Se face, cred, o mare pacaleala printre noi cand ne lasam luati de valul atmosferei de amaraciune si oftaturi care acopera mesajul Evangheliei.

Vreau sa fiu inteles bine: sunt crestin ortodox si nu am luat-o pe urmele (firului) Adriannei, care ne invata cat de usor, zicea ea, e jugul lui Hristos. Fata batea campii, dupa opinia mea si banuiesc, din cate a postat, ce tip de credinta are ea in Hristos: e limpede ca vorbea din cap, din auzite, din pareri si impresii. (Poate ca a lecturat prea mult in ultima vreme, e inca in perioada de debut a studiilor si e firesc pe undeva sa fie livresca, scolastica si abramburita. Dar timpul va decela valorile si credinta ei, cred.) O varianta de NewAge si alte amestecari pe acolo, care nu au nimic comun cu Biserica asa cum o cunosc si cum cred ca o cunoastem impreuna. Valabil aici si pentru fratii catolici de care cred ca suntem foarte apropiati, noi ortodocsii, in multe puncte importante ale credintei si ale cultului, precum si in stilul general de viata.

In Biserica aud deseori: formulari ale superstitiilor, vaitaturi de tot felul (boli, lipsuri, barfe), cautare de talismane si magie etc. Lumea vine la Biserica mai ceva ca la pravalie, ca la papagalul cu biletu-n cioc, vorba lui N. Steinhardt.
Asta ma supara de iau foc, imi vine sa dau cu fesu-n asfalt, intrucat acest morbid mod de a vietui in Biserica m-a facut sa fug de Biserica o viata intreaga. Simteam ca e minciuna si boala acolo iar acum cu atat mai mult cred ca nu ma inselam.

Partea ingrozitoare nu e ca Biserica este si bolnita, ci ca oamenii ... nu vor sa se vindece! Cel mai des eu vad (inclusiv la mine) ca oameniii vin acolo dupa alifie, dupa margele de sticla magica (unii iau aghiasma exact cu aceeasi atitudine cu care un cunoscut de-al meu isi face ritualul de barbierit cu piramida...) iar nu ca sa arunce boala, sa se lepede de patimi.
Adica, ma credeti ori ba, eu am constatat de suficient de multe ori ca bolnavul cere de fapt: Doamne, fa ceva minune ca sa ma simt bine cu boala mea, care ma tot sacaie, da sa nu cumva sa o pierd ca tare mi-i draga. Dar nu cere: Doamne, lecuieste-ma de mandrie! De prostie! De invidie! De argintii multi! De placerea sexului desucheat si a betiei etc.
Nu, omu zice: Doamne, daca beau ajuta-ma sa beau mai mult, mai bine si mai frumos, sa nu mai iasa scandal etc. Dar sa beau, Doamne, ca tare imi place vinul/vodca/berea/secarica etc.

Mai subtil, iar asta ma irita aici pe forum, este ca ne luam fete morcovite si moraliste si stam cu nasu prin batiste. Mi-e asa de sila de mastile astea incat despre asta nu mai comentez nimic.

In fine... Ma gandesc deseori la Fericire si anume de cate ori gandul si inima imi sunt la Domnul, la sfinti etc. Sunt cu adevarat clipe rare de fericire. Ca se intampla sa simt o emotie aparte, ca plang deseori, asta e adevarat. Insa plang de recunostinta (ca in ciuda marilor incercari de tot felul inca nu mi-am pierdut credinta, cum ma avertizau binevoitorii...) si de fericire, sau pur si simplu imi plang pacatele, ca tot crestinul. Nu plang ca sa ma dau mare in fata mea, nici ca sa vada altii ca vai, Doamne, ce lovit de cainta sunt eu, nici din pricina ca nu mi-am luat medicamentele recomandate de doctor (ca io sunt smecher si nu merg la doctor, mai bine tin depresia pe mine pana ma omoara, ca io sunt credincios si pe mine ma ajuta nu stiu care sfant direct sau Hristos in Persoana...
Valeu valeleu, cata mandrie si prostie avem noi oamenii, uneori.)

Sunt absolut convins ca preotii care isi trimit pe unii dintre fiii si fiicele duhovnicesti la psiholog sau la psihiatru, precum si la alte servicii de educatie si sanatate, fac un lucru bineplacut Domnului. Fericirea duhovniceasca se castiga prin multe actiuni si instrumente, cred eu, in functie de prioritatile fiecarei situatii in parte. E o chestiune de discernamant, de cunoastere de sine si de oameni, de realism in raport cu epoca si tendintele lumii concrete in care traim.

daca repetam ca papagalii Fericirile, stiindu-le pe de rost, precum Crezul, s-ar putea sa fim cu mult in urma unia care nu cunoaste Fericirile iar la Crez se mai incurca, insa a capatat, cu voia Cerului, din multe alte surse binecuvintate (o anumita educatie morala, o inima buna, sau poate chiar cunostinte precise si bogate in diverse domenii, apoi desigur participare evlavioasa la slujbe, milostenie, exercitiul constant al rugaciunii, posturile si sarbatorile etc.) competentele si abilitatile, ca sa ma exprim in termeni de didactica, ale unui bun crestin. Putin importa ca n-a scris si nici nu a citit vreun rand pe forumul asta, putin conteaza ca are 2 clase ori 3 masterate si un doctorat, ca e femeie de serviciu platita cu 5 milioane sau ca e Bill Gates: omu sigur e cu muuuult inaintea mea pe drumul spre Fericire.
Cu o conditie: sa nu fie morocanos, mizantrop, si altele asemenea.