Citat:
În prealabil postat de ioan cezar
Pai te ajut eu: acolo in carte e Ortodoxie pura, e cuvantul dumnezeiesc al unui filocalic ce a stiut sa se tina la lucrarea sa printre semeni, cu ajutorul Domnului. Eu asa cred.
|
Tocmai acum am ascultat putin CD-ul cu par. Teofil si acesta spune:
'Iubirea îi fericire, cei ce iubesc sunt fericiti".
Eu voiam sa spun altceva. Sigur, sunt de acord cu tine, dar voiam sa subliniez ceva. Cred ca in acea carte cineva il intreaba cum de e asa bucuros, la care el raspunde ca asa ii "țâpă inima", iar mai apoi este intrebat cum sa facem sa dobandim bucuria (noi, interlocutorii, carora nu ne țâpă inima), iar raspunsul vine in felul urmator: intai datoria si apoi bucuria. E memorabil. Adica intai suferinta si apoi fericirea, intai Crucea si apoi Invierea. Sunt doua chestiuni pe care noi le consideram antinomice, pe care le disociem in fel si chip, dar care sunt unite tainic - si par. Teofil vorbeste si despre taina suferintei, dar e drept ca el pune accent mai mult pe "happyologie".
Eu cred ca daca parintele Teofil s-a invrednicit de harul Sfantului Duh (si nu contest acest lucru) si noi il gasim acum vrednic de "happyologie" a fost pentru ca a stiut sa isi duca crucea personala, a stiut sa isi poarte o viata intreaga handicapul si sa il transforme in binecuvantare, necartind ca s-a nascut orb. Si sigur ai citit pasajele in care povestea cum l-au dus parintii lui prin toate partile sa se vindece, cum de s-a hotarat el sa urmeze Teologia, desi stia bine ca i se pusese in vedere nu i se va permite niciodata ceea ce el ravnea, sa fie preot, ce sacrificii a facut ca sa invete, o serie intreaga de privatiuni la care a fost supus, de voie, de nevoie, din cauza handicapului sau. Sunt acolo lucruri care pe un om mai slab l-ar fi doborat cu usurinta, dar despre care vorbeste mai rar, din smerenie. Probabil ca impactul vizual - pe care noi il pierdem, in actul lecturii - era decisiv pentru interlocutor: sa vezi un om orb fericit, bucuros si implinit in Hristos. Si-a asumat suferinta, a dus-o cu el pana in mormant, nu s-a revoltat, nu a ignorat-o, nu a negat-o. Eu cred cu sinceritate ca asta a fost secretul fericirii lui, in ceea ce tine de efortul sau personal de a dobandi harul Domnului. A fost fericit pentru ca era orb - oricat de ciudat si ilogic ar suna - asta cred ca e afirmatia corecta si nu: a fost fericit, in ciuda faptului ca a fost orb. Asta referitor si la discutia de saptamanile trecute despre handicapatul si orbul cu fete luminoase din biserica.
In rest, si eu cred ca un crestin nu trebuie sa fie morocanos, ci sa fie bucuros si sa imparta bucurie - "in jurul tau sa-i fericesti pe toti", parca asa recita parintele Teofil - dar aceasta bucurie nu e o stare psihologica pe care ti-o induci prin autosugestie, printr-o anumita mentalitate, pe care ti-o impui, ci iti este daruita sau nu, in raport cu propriile eforturi.
Noapte cu pace ... si cu putina ploaie!