În ceea ce privește definiția răsăriteană a păcatului așa cum ați expus-o mai sus, remarc că păcatul este definit ca o stare, nu ca un act.
Poate ar fi mai bine să vorbim despre natura căzută, care este o stare, și care nu întâmpină opoziție din partea teologiei apusene, ca să nu ne trezim peste zace pagini că n-am vorbit despre același lucru.
Ca să lămurim distincția, am o întrebare: în viziune teologică răsăriteană, atunci când omul acționează, punctual, încălcând Legea divină (de exemplu, omoară, sau se culcă cu nevasta vecinului, sau îl înjură pe tatăl său), nu vorbim despre păcat - păcatul uciderii, sau al preacurviei, sau al lipsei de respect pentru părinte - ca despre un act ?
Când se spovedește, nu își mărturisește păcatele în sensul de acte (Părinte, am furat, am omorât, am suduit) ? Și nu i se iartă păcatele în sensul de acte, de manifestări de voință liberă ?
|