Nu am acuma foarte mult timp să caut referințe, dar o să expun pe scurt ce am înțeles eu din poziția romano-catolică care reflectă într-o altă formulare procesul descris pe larg de dumneavoastră mai sus.
În mod evident, problema păcatului, a consecinței acestuia, a cauzei sale și, în ultimă instanță, a scopului vieții spirituale nu se rezumă nici în Occident la "nu păcătui, dacă ai păcătuit spovedește-te".
De aceea vorbim nu doar despre ce nu trebuie să facem (să nu păcătuim) ci și despre ceea ce trebuie să facem, și anume, să practicăm virtutea.
Ne "vindecăm" (în termeni răsăriteni), adică de apropiem de Dumnezeu, de sfințenie, prin practica virtuților.
Fiecare păcat, dintre cele pe care le-ați enumerat, poate fi combătut prin practica (cu ajutorul harului divin) a virtuții aferente.
Nu mă vindec de desfrânare doar mărturisind păcatul ("Părinte, am săvârșit curvie, îmi pare rău - Ego te absolvo" etc.) ci angajându-mă să mă feresc de la săvârșirea lui în continuare, angajându-mă să practic virtutea castității. Fără asta, spovada nu este valabilă și ies din confesional mai negru decât am intrat.
|