[cristiboss56]

"Teoretic, iertarea trebuie sa vina neconditionat. Iertam indiferent daca cel ce a gresit isi cere vreodata iertare sau nu. Multi isi cer iertare cu totul formal, facand un compromis cu propriul orgoliu, ori fiindca nu-i impartaseste preotul, ori fiindca individul cu pricina are o anumita autoritate si drept de decizie asupra activitatilor noastre zilnice, ori pur si simplu de ochii lumii, sa dea bine la public... Toate aceste variante sunt un dezastru in calea mantuirii noastre si nici nu stim de ce pe timp ce trece, lucrurile se complica si mai mult in jurul nostru. Oricat am incerca sa fim corecti si am fugi de pacat, fiecare dintre noi greseste zilnic. Cu ce "tupeu" putem sa-I cerem lui Dumnezeu sa ne ierte, din moment ce noi ne impietrim inima pentru cel care a gresit voit sau nevoit?
Prin ce treci tu acum, am trecut cu ceva ani in urma. Erau doua persoane cu care eram in conflict, iar asta de ani multi, pe cand nici macar nu eram casatorit. Un inginer (casatorit si cu doi copii) s-a hazardat sa faca niste afaceri necurate, desi in principiu era un baiat foarte cumsecade. Fiind unul dintre apropiatii lui si cu posibilitatea de a "vedea" fiecare pas pe care-l facea, l-am sfatuit in nenumarate randuri sa se astampere fiindca va sfarsi prost, dar n-a ascultat. Cand a fost descoperit, a intervenit prin relatii la procuror, iar acesta foarte transant mi-a propus sa iau vina lui asupra mea, fiindca el e insurat, iar eu nu... Daca procurorul m-ar fi ajutat sau nu, in timpul procesului sa scap basma curata, asa cum sustinea, eu nu stiu ce sa spun, dar nu am suportat ideea de a deveni o astfel de victima, mai ales ca il avertizasem de multe ori, chiar si in prezenta a zeci de martori. Pentru refuzul meu categoric, acel inginer, care in mod normal imi fusese mai mult decat un amic apropiat, m-a urat ani multi si atunci cand ma mai intalneam cu el, intorcea capul in alta directie si nu-mi raspundea la salut.
O alta persoana de care mi s-a facut mila atunci cand mi-a cerut cu lacrimi in ochi ajutorul, a ajuns sa intre incaltat in sufletul meu, cautand sub orice forma sa-mi faca rau. Dumnezeu a oranduit sa-si taie craca de sub picioare, dar pentru asta tot pe mine ma facea vinovat. Si acesta la randul lui refuza sa-mi raspunda la salut, cand ne mai vedeam intamplator. Anii au trecut, iar eu am inceput incet-incet sa ma apropii de biserica. Cand m-am spovedit, am spus parintelui doar in trecere despre faptul ca sunt doua persoane carora eu nu cred ca le-am gresit, dar ei refuza sa-mi raspunda la salut, iar parintele mi-a dat dezlegare la Sf Impartasanie. In mod ciudat, in acea zi, la Sf. Liturghie, au venit exact in acea biserica cei doi, care nici nu se cunosteau unul cu celalalt si care in mod normal nu prea ii vedeai pe la biserica. Atunci mi s-a parut ca Sf Cuvioasa Parascheva, ocrotitoarea acelei biserici, a mijlocit pentru mine intr-un fel minunat. Astfel incat, inainte sa spuna parintele: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati!", am mers la fiecare dintre ei si mi-am cerut iertare pentru tot ce n-am facut bun pentru ei, iar ei, nu mai aveau in ochi nici cea mai mica umbra de ura sau rautate. De-atunci, ne salutam fara rezerve.
Daca in adancul inimii iti doresti sa fii un om corect si impacat cu toata lumea, Dumnezeu va orandui in felul lui unic. Tu doar sa ai incerdere si sa te smeresti."