[Ioana-Andreea]

IV

Aceasta conceptie pagâna a dreptatii lui Dumnezeu care cere o jertfa infinita pentru a fi satisfacuta Îl face în mod clar pe Dumnezeu dusmanul nostru si cauza tuturor nenorocirilor. Mai mult decât atât, este o dreptate care nu este cu adevarat dreapta, pentru ca cere satisfacerea de la persoane care nu sunt responsabile de pacatele stramosilor lor. Cu alte cuvinte, ceea ce occidentalii numesc dreptate ar trebui de fapt numit resentiment sau razbunare de cea mai joasa speta. Chiar si dragostea si jertfa lui Hristos îsi pierde semnificatia în aceasta conceptie schizofrenica despre Dumnezeu care-L ucide pe Dumnezeu în scopul satisfacerii asa-numitei dreptati a lui Dumnezeu.
Are aceasta conceptie a dreptatii ceva de-a face cu dreptatea pe care Dumnezeu ne-a relevat-o? Care este sensul expresiei “dreptatea lui Dumnezeu” în Vechiul si Noul Testament?
Probabil începutul interpretarii gresite a dreptatii lui Dumnezeu a fost traducerea cuvântului grecesc dikaiosune. Nu ca ar fi o traducere gresita, ci pentru ca fiind un cuvânt preluat din civilizatia greaca pagâna si umanista, era încarcat cu semnificatii care puteau duce usor la greseli.
În primul rând, dikaiosune pare a se referi la o distributie echitabila. Din aceasta cauza, este reprezentata printr-o balanta. Cei buni sunt rasplatiti si cei rai sunt pedepsiti de societatea umana într-un mod echitabil. Aceasta este justitia omeneasca, cea care se împlineste în tribunal.
Aceasta este oare si dreptatea lui Dumnezeu?
Cuvântul dikaiosune este traducerea cuvântului evreiesc tsedakav, care înseamna “energia divina care împlineste mântuirea omului”. Este paralel si aproape sinonim cu un al cuvânt evreiesc, hesed, care înseamna “mila”, “îndurare”, “dragoste” sau cu un alt cuvânt, emeth, care înseamna “fidelitate” sau “adevar”. Dupa cum vedeti, aceste cuvinte dau o cu totul alta dimensiune notiunii biblice de dreptate. Acesta este întelesul dat de Biserica dreptatii lui Dumnezeu. În felul acesta au înteles-o Parintii Bisericii. “Cum Îl poti numi pe Dumnezeu drept”, scrie Isac Sirul, “când citesti pasajul cu lucratorii din vie? <Prietene, nu ti-am facut nici o nedreptate; I-am dat acestuia din urma la fel ca si tie, care ai lucrat de la primul ceas. Este ochiul tau rau, pentru ca eu sunt bun?>”. “Cum poate un om sa-L numeasca pe Dumnezeu drept”, continua Sf. Isac, “când citeste pasajul despre fiul risipitor, care si-a risipit averea într-o viata destrabalata, dar pentru pocainta aratata, tatal a alergat la el si I-a cazut la piept si I-a dat putere peste toata averea lui? Chiar Fiul Sau ne-a spus aceste pilde ca sa credem si ca ele sa marturiseasca despre El. Unde este dreptatea lui Dumnezeu, daca pe când noi eram înca pacatosi, Hristos a murit pentru noi!”
Vedem deci ca Dumnezeu nu este drept în întelesul omenesc al cuvântului, ci dreptatea Lui înseamna bunatatea si dragostea Lui, care sunt date într-un fel nedrept, adica Dumnezeu da întotdeauna fara a lua nimic înapoi, si da unora ca noi care nu meritam sa primim. De acea Sf. Isac ne învata “sa nu numim pe Dumnezeu drept, caci dreptatea Lui ne se manifesta în ceea ce te priveste. Daca David îl numeste drept, Fiul Lui ne-a aratat ca El este bun si îndurator. <El este bun cu cei rai si vicleni.>"
Dumnezeu este bun, iubitor si îndurator cu cei care-L nesocotesc sau nu Îl asculta. El nu întoarce rau pentru rau si nu se razbuna. Pedepsele lui sunt metode de corectare în dragoste, atunci când ceva poate fi corectat în viata aceasta. Ele nu se întind la întreaga vesnicie. El a facut totul bun. Fiarele salbatice recunosc ca stapân pe crestinul care prin umilinta a câstigat asemanarea cu Dumnezeu. Ele se apropie de el nu cu teama ci cu bucurie, în ascultare si dragoste; animalele lipsite de ratiune stiu ca Stapânul si Dumnezeul lor nu este rau si razbunator, ci plin de dragoste, El ne-a ajutat si scapat atunci când am cazut. Raul vesnic nu are nimic de-a face cu Dumnezeu, ci provine din vointa libera a fapturilor Lui, pe care El o respecta.
Moartea nu ne-a fost data de Dumnezeu, ci am cazut în ea prin revolta. Dumnezeu este Viata si Viata este Dumnezeu. Revoltându-ne împotriva Lui, am închis portile înainte harului Sau datator de viata. “Departându-se de viata,” scrie Sf. Vasile cel Mare, “el s-a apropiat de moarte. Caci Dumnezeu este viata si îndepartarea de viata înseamna moarte… Dumnezeu nu a creat moartea,” continua Sf. Vasile, “ci noi însine ne-am adus-o… Dar El nu a împiedicat-o, pentru a nu face vesnica infirmitatea noastra.” Cum spune Sf. Ireneu, “Despartirea de Dumnezeu este moarte, despartirea de lumina este întuneric… si nu lumina este aceea care da pedeapsa întunericului.”
“Moartea,” scrie Sf. Maxim Marturisitorul, “este în principiu o despartire de Dumnezeu, din care urmeaza în mod necesar o moarte a trupului. Viata este Cel care a spus, Eu sunt Viata.”
De ce moartea a venit peste întreaga omenire? De ce cei care nu au pacatuit cu Adam au murit asemenea lui Adam? Iata raspunsul dat de Sf. Anastasie Sinaitul: “Noi am devenit mostenitorii blestemului lui Adam. Nu am fost pedepsiti ca si cum am fi pacatuit împreuna cu el; dar, deoarece Adam a devenit muritor, el a transmis pacatul urmasilor sai. Am devenit muritori pentru ca ne-am nascut dintr-un muritor. “
Sf. Grigore Palama scrie, "[Dumnezeu] nu i-a spus lui Adam: Întoarce-te de unde ai venit, ci: Pamânt esti si în pamânt te vei întoarce… El nu a spus <În ziua în care vei mânca, sa mori!>, ci <în ziua în care vei mânca, cu siguranta vei muri>. Dupa ce omul a pacatuit, El nu a spus: <Întoarce-te în pamânt >, ci, <te vei întoarce>, în felul acesta avertizând, îngaduind si ne-oprind ceea ce avea sa se întâmple. " Vedem deci ca moartea nu a venit la porunca lui Dumnezeu, ci ca o consecinta a faptului ca Adam a întrerupt relatia cu sursa Vietii, prin neascultarea lui; si Dumnezeu, în bunatatea Lui, nu a facut decât sa-l avertizeze.
“Pomul cunostintei” scrie Teofil din Antiohia, “era bun, si rodul lui era bun. Caci nu pomul era acela care avea moartea în el, cum cred unii, caci în rodul lui nu era altceva decât cunostinta, care este buna când este bine folosita.” Parintii ne învata ca interdictia de a gusta din pomul cunostintei nu era absoluta, ci temporara. Adam era un prunc din punct de vedere spiritual. Nu orice mâncare este buna pentru prunci. Unele mâncaruri pot chiar sa-i ucida, cu toate ca ele sunt sanatoase pentru adulti. Pomul cunostintei a fost plantat de Dumnezeu pentru om. Era bun si hranitor, dar oferea o hrana tare, în timp ce Adam nu putea digera decât lapte.

V

Deci în limbajul Sfintei Scripturi, “drept” înseamna bun si iubitor. Vorbim uneori de oamenii drepti ai Noului Testament. Aceasta nu înseamna ca ei erau buni judecatori, ci ca erau buni si iubitori de Dumnezeu. Atunci când spunem ca Dumnezeu este drept, nu întelegem prin aceasta ca El este un judecator Care stie sa-i pedepseasca pe oameni dupa gravitatea crimelor, ci dimpotriva, întelegem ca El este bun si iubitor, ca iarta faradelegile si neascultarile, ca vrea sa ne mântuiasca cu orice pret si ca nu întoarce raul pentru rau. În primul volum al Filocaliei exista un extraordinar text al Sf. Antonie, pe care as dori sa vi-l citez:
“Dumnezeu este bun, nepatimitor si neschimbator. Dar cineva care crede Dumnezeu nu se schimba, se poate totusi mira cum se poate ca Dumnezeu sa se bucure pentru cei buni, sa arate mila celor care-L cinstesc, sa-i paraseasca pe cei rai si sa fie mâniat pe pacatosi. La aceasta trebuie raspuns ca Dumnezeu nici nu se bucura, nici nu se mânie, caci acestea sunt pasiuni omenesti; nici nu se lasa înduplecat de darurile celor care-L cinstesc, caci aceasta ar însemna ca este influentat de placeri. Nu este corect sa spunem ca El simte placere sau neplacere fata de conditia umana. El este bun, binecuvânteaza pe oameni si nu face nici un rau, ramânând acelasi întotdeauna. Pe de alta parte, noi oamenii, ne unim cu El daca ramânem buni, asemanându-ne cu El, dar ne despartim de El daca devenim rai, pierzând asemanarea cu El. În sfintenie ne lipim de El; prin rautate, Îl facem dusmanul nostru. El nu se mânie pe noi într-un mod arbitrar, ci pacatele noastre sunt acelea care împiedica lumina Lui sa straluceasca peste noi si ne expun demonilor care ne chinuiesc. Daca prin rugaciune si acte de mila ne eliberam din pacat, aceasta nu înseamna ca L-am convins pe Dumnezeu si L-am facut sa se schimbe, ci ca prin actele noastre si prin întoarcerea noastra catre Divinitate ne-am vindecat de rautate si ne putem din nou bucura de relatia cu El. A spune deci ca Dumnezeu îi paraseste pe cei rai este ca si cum am spune ca soarele îi paraseste pe cei orbi.” (Capitolul 150).